Mă aşez pe canapea, blestemând frumuşelul meu cap care mi-a dat bătăi... de cap toată ziua, întrebându-mă dacă nu cumva aşa protestează el faţă de toate tâmpeniile pe care i le trec prin efemerele sale legături. Câtă energie regenerabilă prin creierul meu. Câte pierderi şi ce facturi! Şi ce durere de cap!
Ziceam că mă aşez pe canapea. Fără să îmi dau seama de ce fac asta, îmi întorc privirea către bibliotecă. Este o bibliotecă modestă, la fel ca şi cultura mea generală, dacă vreţi să fiu sinceră. Văd cartea "Fata cu portocale" de Jostein Gaarder( noroc că scriu, de citit nu aş fi în stare) şi îmi amintesc faptul că trebuia să i-o returnez prietenei mele, de acum mai bine de câteva luni. Mi-a împrumutat-o înainte să plec în Spania. Cum bine îi şade unei femei inconştiente, şi care realizează că pleacă în Spania, singură, cu autocarul abia în Franţa, am uitat-o acasă.
Ziceam că am văzut cartea. O apuc şi dau să iau geanta ca să o aşez frumos acolo, ca să o dau înapoi fetei care a avut prea multă încredere în dorinţa mea de a evolua intelectual.
Dintr-o dată, fără să ştiu de ce, deschid cartea şi îmi spun: ia să vedem, ce (primele) rânduri pierd...
M-am surprins zâmbind, întinzându-mă, punându-mi o pernă sub cap, luând câinele lângă mine, şi citind.
Am citit vreo 100 de pagini, pe nerăsuflate, după mai bine de 6 ani.
Nu o să răspund la întrebarea, dar bine, măi femeie, cum dracu de n-ai mai citit nicio carte de atâţia ani. N-o să răspund pentru că nu vreau să aduc justificări pe care nu cred că la o discuţie cu vreun intelectual veritabil le-aş putea susţine... suţinut.
Dar despre ce este "Fata cu portocale"? Despre iubire. Despre ce vrem noi să credem despre iubire. Uneori ne convine că avem voie să credem despre iubire că e fix ca în romanele suprarealiste. Alteori, cum a fost într-o discuţie recentă cu o altă prietenă de-ale mele, constat că ne convine mai degrabă să părem mai deştepţi decât iubirea şi să o limităm la( ce este, de fapt?)instincte, nevoi psiho-sociale, etc.
Aşa că "Fata cu portocale"- o poveste despre iubire, o discuţie cu o prietenă( căreia i-am spus că iubirea e un pretext de-a ne regăsi pe noi însine, dar mult mai deştepţi, mai frumoşi, mai buni decât suntem sau credem că suntem) şi o altă discuţie cu o altă prietenă, m-au determinat să arunc aici câteva rânduri, fără cap şi fără coadă.
Dacă aveam de lucru la serviciu în acest moment, probabil că n-aveam timp, aşa că ar trebui să îmi revăd şi eu propria fişă a postului, că doar sunt ditamai femeia.
