vineri, 15 mai 2015
duminică, 29 ianuarie 2012
Cosmarul alb de pe DN5
Menţionez încă de la început că nu m-am dus pe DN 5, în toiul viscolului, ca să rămân blocată în trafic intenţionat, ca mai apoi să fac tot felul de transmisiuni spectaculoase, în direct sau înregistrate, pentru colegii mei de la televiziune.
Recunosc că mi-am spus, tot timpul, că, dacă vom merge în spatele utilajelor de deszăpezire, cu siguranţă nu voi ajunge să-mi sun soţul să-i spun că sper că ne vom vedea cu bine cel puţin 20 de ore mai târziu. Habar nu am dacă asta mă face să par un jurnalist mai puţin bun, ori dimpotrivă. Habar nu mai am ce înseamnă jurnalist bun, dacă exagerările şi căutarea cu orice preţ a senzaţionalului sunt criteriile pe care e musai să le îndeplinim ca să ne putem privi în oglindă zâmbind. Nici nu cutez să dau eu adevărul absolut întregii lumi media. Nici n-ar avea sens.
Pe înţelesul tuturor: Am plecat joi, 26 ianuarie, împreună cu un coleg, cameraman, ca să facem un reportaj despre utilajele Consiliului Judeţean ce au intervenit pe DN 5, la solicitarea autorităţilor naţionale.
Asta a presupus ca drumurile judeţene să rămână în continuare înzăpezite. Însă, având în vedere că pe DN 5, Giurgiu-Bucureşti, erau blocate sute de maşini, cu sute de oameni disperaţi, îmi doresc să cred că locuitorii satelor rămase izolate au înţeles că e o diferenţă în a fi blocat în sat, în casă, la căldură, sau a fi blocat în maşină, cu combustibilul pe terminate, fără mâncare sau apă, şi cu promisiuni date din minut în minut, de la operatorii serviciului 112, că cineva va veni în ajutor.
Am ajuns pe DN5, aşadar, joi, în jurul orei 13.00. Inspirată, nu mi-am turnat niciun strop de make-up pe chip, chiar dacă banuiam că un stand-up, în care să prezint, în faţa camerei de luat vederi, situaţia de pe unul dintre cele mai afectate drumuri naţionale de viscol, nu ar fi fost lipsit de sens. Şi dacă nu faci stand-up aranjată, cu pletele în viscol, la minus 10 grade, nu eşti jurnalist... Ei?
La circa 10 kilometri de Uzunu, începea Iadul. Era un iad clar îngheţat, semăna cu un film despre sfârşitul lumii venit odată cu îngheţul general. Era evident un iad pe care îl percepeam cumplit, dinainte să fi ieşit din maşină. Din primele secunde de stat afară, în semn de solidaritate cu cameramanul care nu poate filma intervenţia unui utilaj din maşină, am înţeles că nu eram acolo ca un jurnalist cumva în siguranţă- o iluzie a jurnaliştilor care visează că lor nu li se poate întâmpla nimic pentru că nu ar mai avea cine să transmită sfârşitul lumii. Eram un om îngheţat, care lua în figură un vânt pe care l-am estimat la cel puţin 70 de kilometri la oră, însoţit de fulgi... de gheaţă.
Mi se spunea destul de des să intru în maşină, probabil, fiind excesiv de minionă, prezentam „simptomele” unui om care nu poate face faţă unui viscol pe DN5. M-am încăpăţînat să rămân alături de cameraman, de conducerea Consiliului Judeţean, de poliţişti, jandarmi, lucrători, pompieri, afară. Şi m-am întrebat, dacă aş fi rămas blocată în maşină, în cel mai pustiu pustiu văzut vreodată, cu cel mai crunt duşman peste tot, inclusiv în mine, aş fi plecat pe jos să caut ajutor pentru copilul meu pentru care nu mai aveam provizii, aş fi început să mă rog, ateu fiind, sau aş fi intrat pe facebook, prin telefon, ca să le transmit colegilor mei informaţii despre starea drumurilor.
N-am reuşit să găsesc un răspuns. Nu mă puteam concentra din cauza frigului. Mi s-au înmuiat picioarele, însă, când a parcat lângă noi o maşină a jandarmilor, după ce le-au făcut loc utilajele Consiliului Judeţean, singurele care interveniseră joi, 26 ianuarie, pentru deszăpezire. Din autovehicul au ieşit zeci de oameni. Unul dintre jandarmi ţinea în braţe o fetiţă, care îl tinea pe acesta de gât, aşa, de parcă l-aş fi prins eu pe Dumnezeu de picior.
Mi-am spus atunci că poate aş fi putut face mai mult decât un reportaj despre situaţia de pe DN 5. Aş fi putut ţine eu o fetiţă în braţe. Cu noduri în gât, i-am întrebat pe oamenii care şi-au abandonat maşinile şi au plecat spre Giurgiu, de câte ore au stat acolo. Aberant, mi-am zis imediat. Mă mir că nu i-am întrebat cum a fost. Cum a fost de... viscol? Cum ai întreba, cum a fost de Revelion? A fost frig? Aţi tremurat? Doamne!
O singură femeie s-a uitat către mine şi a zis: de 20 de ore.
20 de ore!
N-am fost niciodată blocată într-o maşină, în plin viscol, în pustiu, 20 de ore.
Ceilalţi oameni salvaţi mi-au aruncat o asemenea privire, încât am înţeles că nu aveam dreptul să îi mai opresc de la a ajunge cât mai curând la căldură, doar ca să am eu un material superspectaculos pentru tv.
Şi ca „experimentul” să fie cât mai reuşit, aşa-zisul „destin” mi-a oferit ocazia de a rămâne singură, blocată într-o maşină, în toiul viscolului de pe DN5. Cameramanul a plecat în fugă, cu un buldo, să filmeze o intervenţie a SMURD, în cazul unui băieţel, undeva pe la Uzunu, şi care avea grave probleme de sănătate.
M-am întors la maşina rămasă destul de mult în urma celorlalte autoturisme ale forţelor de ordine şi ale echipelor de intervenţie. Nu ştiu să conduc, probabil că aş fi înaintat şi eu. Am avut norocul ca al meu coleg să fi lăsat motorul pornit. Am stat acolo, în maşină, singură, aproape o jumătate de oră, sau poate mai puţin, dar, pe cuvântul meu, a părut o eternitate, cu toată zăpada aia care acoperea fiecare geam al autoturismului.
Eu n-aş fi rezistat, psihic zic, nici măcar o oră, dar 20... Am fost salvată, curând, de la disperare şi, astfel, am avut şansa să „experimentez”, firesc, la alt nivel, şi senzaţia recunoştinţei.
N-am pregătit nicio încheiere originală, sau măcar spectaculoasă, o să spun doar că de două nopţi mă visez la intervenţii pe DN5, Giurgiu-Bucureşti, închis traficului din cauza viscolului. Am un coşmar alb, în care apar şi celelalte sute de persoane salvate cu ajutorul utilajelor CJ, ale Jandarmeriei, Poliţiei, ISU şi ulterior, armata. A, mă mai gândeam, dacă vor fi reluate protestele, ar fi culmea să-i trosnească jandarmii în Piaţa Universităţii chiar pe cei pe care i-au salvat, pe braţe, din maşinile acoperite de zăpadă. Hai România!
Recunosc că mi-am spus, tot timpul, că, dacă vom merge în spatele utilajelor de deszăpezire, cu siguranţă nu voi ajunge să-mi sun soţul să-i spun că sper că ne vom vedea cu bine cel puţin 20 de ore mai târziu. Habar nu am dacă asta mă face să par un jurnalist mai puţin bun, ori dimpotrivă. Habar nu mai am ce înseamnă jurnalist bun, dacă exagerările şi căutarea cu orice preţ a senzaţionalului sunt criteriile pe care e musai să le îndeplinim ca să ne putem privi în oglindă zâmbind. Nici nu cutez să dau eu adevărul absolut întregii lumi media. Nici n-ar avea sens.
Pe înţelesul tuturor: Am plecat joi, 26 ianuarie, împreună cu un coleg, cameraman, ca să facem un reportaj despre utilajele Consiliului Judeţean ce au intervenit pe DN 5, la solicitarea autorităţilor naţionale.
Asta a presupus ca drumurile judeţene să rămână în continuare înzăpezite. Însă, având în vedere că pe DN 5, Giurgiu-Bucureşti, erau blocate sute de maşini, cu sute de oameni disperaţi, îmi doresc să cred că locuitorii satelor rămase izolate au înţeles că e o diferenţă în a fi blocat în sat, în casă, la căldură, sau a fi blocat în maşină, cu combustibilul pe terminate, fără mâncare sau apă, şi cu promisiuni date din minut în minut, de la operatorii serviciului 112, că cineva va veni în ajutor.
Am ajuns pe DN5, aşadar, joi, în jurul orei 13.00. Inspirată, nu mi-am turnat niciun strop de make-up pe chip, chiar dacă banuiam că un stand-up, în care să prezint, în faţa camerei de luat vederi, situaţia de pe unul dintre cele mai afectate drumuri naţionale de viscol, nu ar fi fost lipsit de sens. Şi dacă nu faci stand-up aranjată, cu pletele în viscol, la minus 10 grade, nu eşti jurnalist... Ei?
La circa 10 kilometri de Uzunu, începea Iadul. Era un iad clar îngheţat, semăna cu un film despre sfârşitul lumii venit odată cu îngheţul general. Era evident un iad pe care îl percepeam cumplit, dinainte să fi ieşit din maşină. Din primele secunde de stat afară, în semn de solidaritate cu cameramanul care nu poate filma intervenţia unui utilaj din maşină, am înţeles că nu eram acolo ca un jurnalist cumva în siguranţă- o iluzie a jurnaliştilor care visează că lor nu li se poate întâmpla nimic pentru că nu ar mai avea cine să transmită sfârşitul lumii. Eram un om îngheţat, care lua în figură un vânt pe care l-am estimat la cel puţin 70 de kilometri la oră, însoţit de fulgi... de gheaţă.
Mi se spunea destul de des să intru în maşină, probabil, fiind excesiv de minionă, prezentam „simptomele” unui om care nu poate face faţă unui viscol pe DN5. M-am încăpăţînat să rămân alături de cameraman, de conducerea Consiliului Judeţean, de poliţişti, jandarmi, lucrători, pompieri, afară. Şi m-am întrebat, dacă aş fi rămas blocată în maşină, în cel mai pustiu pustiu văzut vreodată, cu cel mai crunt duşman peste tot, inclusiv în mine, aş fi plecat pe jos să caut ajutor pentru copilul meu pentru care nu mai aveam provizii, aş fi început să mă rog, ateu fiind, sau aş fi intrat pe facebook, prin telefon, ca să le transmit colegilor mei informaţii despre starea drumurilor.
N-am reuşit să găsesc un răspuns. Nu mă puteam concentra din cauza frigului. Mi s-au înmuiat picioarele, însă, când a parcat lângă noi o maşină a jandarmilor, după ce le-au făcut loc utilajele Consiliului Judeţean, singurele care interveniseră joi, 26 ianuarie, pentru deszăpezire. Din autovehicul au ieşit zeci de oameni. Unul dintre jandarmi ţinea în braţe o fetiţă, care îl tinea pe acesta de gât, aşa, de parcă l-aş fi prins eu pe Dumnezeu de picior.
Mi-am spus atunci că poate aş fi putut face mai mult decât un reportaj despre situaţia de pe DN 5. Aş fi putut ţine eu o fetiţă în braţe. Cu noduri în gât, i-am întrebat pe oamenii care şi-au abandonat maşinile şi au plecat spre Giurgiu, de câte ore au stat acolo. Aberant, mi-am zis imediat. Mă mir că nu i-am întrebat cum a fost. Cum a fost de... viscol? Cum ai întreba, cum a fost de Revelion? A fost frig? Aţi tremurat? Doamne!
O singură femeie s-a uitat către mine şi a zis: de 20 de ore.
20 de ore!
N-am fost niciodată blocată într-o maşină, în plin viscol, în pustiu, 20 de ore.
Ceilalţi oameni salvaţi mi-au aruncat o asemenea privire, încât am înţeles că nu aveam dreptul să îi mai opresc de la a ajunge cât mai curând la căldură, doar ca să am eu un material superspectaculos pentru tv.
Şi ca „experimentul” să fie cât mai reuşit, aşa-zisul „destin” mi-a oferit ocazia de a rămâne singură, blocată într-o maşină, în toiul viscolului de pe DN5. Cameramanul a plecat în fugă, cu un buldo, să filmeze o intervenţie a SMURD, în cazul unui băieţel, undeva pe la Uzunu, şi care avea grave probleme de sănătate.
M-am întors la maşina rămasă destul de mult în urma celorlalte autoturisme ale forţelor de ordine şi ale echipelor de intervenţie. Nu ştiu să conduc, probabil că aş fi înaintat şi eu. Am avut norocul ca al meu coleg să fi lăsat motorul pornit. Am stat acolo, în maşină, singură, aproape o jumătate de oră, sau poate mai puţin, dar, pe cuvântul meu, a părut o eternitate, cu toată zăpada aia care acoperea fiecare geam al autoturismului.
Eu n-aş fi rezistat, psihic zic, nici măcar o oră, dar 20... Am fost salvată, curând, de la disperare şi, astfel, am avut şansa să „experimentez”, firesc, la alt nivel, şi senzaţia recunoştinţei.
N-am pregătit nicio încheiere originală, sau măcar spectaculoasă, o să spun doar că de două nopţi mă visez la intervenţii pe DN5, Giurgiu-Bucureşti, închis traficului din cauza viscolului. Am un coşmar alb, în care apar şi celelalte sute de persoane salvate cu ajutorul utilajelor CJ, ale Jandarmeriei, Poliţiei, ISU şi ulterior, armata. A, mă mai gândeam, dacă vor fi reluate protestele, ar fi culmea să-i trosnească jandarmii în Piaţa Universităţii chiar pe cei pe care i-au salvat, pe braţe, din maşinile acoperite de zăpadă. Hai România!
luni, 3 octombrie 2011
Fata cu cititul in stele
Mă aşez pe canapea, blestemând frumuşelul meu cap care mi-a dat bătăi... de cap toată ziua, întrebându-mă dacă nu cumva aşa protestează el faţă de toate tâmpeniile pe care i le trec prin efemerele sale legături. Câtă energie regenerabilă prin creierul meu. Câte pierderi şi ce facturi! Şi ce durere de cap!
Ziceam că mă aşez pe canapea. Fără să îmi dau seama de ce fac asta, îmi întorc privirea către bibliotecă. Este o bibliotecă modestă, la fel ca şi cultura mea generală, dacă vreţi să fiu sinceră. Văd cartea "Fata cu portocale" de Jostein Gaarder( noroc că scriu, de citit nu aş fi în stare) şi îmi amintesc faptul că trebuia să i-o returnez prietenei mele, de acum mai bine de câteva luni. Mi-a împrumutat-o înainte să plec în Spania. Cum bine îi şade unei femei inconştiente, şi care realizează că pleacă în Spania, singură, cu autocarul abia în Franţa, am uitat-o acasă.
Ziceam că am văzut cartea. O apuc şi dau să iau geanta ca să o aşez frumos acolo, ca să o dau înapoi fetei care a avut prea multă încredere în dorinţa mea de a evolua intelectual.
Dintr-o dată, fără să ştiu de ce, deschid cartea şi îmi spun: ia să vedem, ce (primele) rânduri pierd...
M-am surprins zâmbind, întinzându-mă, punându-mi o pernă sub cap, luând câinele lângă mine, şi citind.
Am citit vreo 100 de pagini, pe nerăsuflate, după mai bine de 6 ani.
Nu o să răspund la întrebarea, dar bine, măi femeie, cum dracu de n-ai mai citit nicio carte de atâţia ani. N-o să răspund pentru că nu vreau să aduc justificări pe care nu cred că la o discuţie cu vreun intelectual veritabil le-aş putea susţine... suţinut.
Dar despre ce este "Fata cu portocale"? Despre iubire. Despre ce vrem noi să credem despre iubire. Uneori ne convine că avem voie să credem despre iubire că e fix ca în romanele suprarealiste. Alteori, cum a fost într-o discuţie recentă cu o altă prietenă de-ale mele, constat că ne convine mai degrabă să părem mai deştepţi decât iubirea şi să o limităm la( ce este, de fapt?)instincte, nevoi psiho-sociale, etc.
Aşa că "Fata cu portocale"- o poveste despre iubire, o discuţie cu o prietenă( căreia i-am spus că iubirea e un pretext de-a ne regăsi pe noi însine, dar mult mai deştepţi, mai frumoşi, mai buni decât suntem sau credem că suntem) şi o altă discuţie cu o altă prietenă, m-au determinat să arunc aici câteva rânduri, fără cap şi fără coadă.
Dacă aveam de lucru la serviciu în acest moment, probabil că n-aveam timp, aşa că ar trebui să îmi revăd şi eu propria fişă a postului, că doar sunt ditamai femeia.
Ziceam că mă aşez pe canapea. Fără să îmi dau seama de ce fac asta, îmi întorc privirea către bibliotecă. Este o bibliotecă modestă, la fel ca şi cultura mea generală, dacă vreţi să fiu sinceră. Văd cartea "Fata cu portocale" de Jostein Gaarder( noroc că scriu, de citit nu aş fi în stare) şi îmi amintesc faptul că trebuia să i-o returnez prietenei mele, de acum mai bine de câteva luni. Mi-a împrumutat-o înainte să plec în Spania. Cum bine îi şade unei femei inconştiente, şi care realizează că pleacă în Spania, singură, cu autocarul abia în Franţa, am uitat-o acasă.
Ziceam că am văzut cartea. O apuc şi dau să iau geanta ca să o aşez frumos acolo, ca să o dau înapoi fetei care a avut prea multă încredere în dorinţa mea de a evolua intelectual.
Dintr-o dată, fără să ştiu de ce, deschid cartea şi îmi spun: ia să vedem, ce (primele) rânduri pierd...
M-am surprins zâmbind, întinzându-mă, punându-mi o pernă sub cap, luând câinele lângă mine, şi citind.
Am citit vreo 100 de pagini, pe nerăsuflate, după mai bine de 6 ani.
Nu o să răspund la întrebarea, dar bine, măi femeie, cum dracu de n-ai mai citit nicio carte de atâţia ani. N-o să răspund pentru că nu vreau să aduc justificări pe care nu cred că la o discuţie cu vreun intelectual veritabil le-aş putea susţine... suţinut.
Dar despre ce este "Fata cu portocale"? Despre iubire. Despre ce vrem noi să credem despre iubire. Uneori ne convine că avem voie să credem despre iubire că e fix ca în romanele suprarealiste. Alteori, cum a fost într-o discuţie recentă cu o altă prietenă de-ale mele, constat că ne convine mai degrabă să părem mai deştepţi decât iubirea şi să o limităm la( ce este, de fapt?)instincte, nevoi psiho-sociale, etc.
Aşa că "Fata cu portocale"- o poveste despre iubire, o discuţie cu o prietenă( căreia i-am spus că iubirea e un pretext de-a ne regăsi pe noi însine, dar mult mai deştepţi, mai frumoşi, mai buni decât suntem sau credem că suntem) şi o altă discuţie cu o altă prietenă, m-au determinat să arunc aici câteva rânduri, fără cap şi fără coadă.
Dacă aveam de lucru la serviciu în acest moment, probabil că n-aveam timp, aşa că ar trebui să îmi revăd şi eu propria fişă a postului, că doar sunt ditamai femeia.
duminică, 5 iunie 2011
Hai să vedem...
Dintotdeauna
Mă sfârşesc câteodată, iubire,
Exact ca un val năzdrăvan
Izbit de o scoică fierbinte,
Izbit de-un alt val din ocean.
Mă sfârşesc câteodată, iubire!
Când, rea, îmi arzi valul timid,
Când praf faci din scoică, nebuno,
Şi mă înec frumos şi rapid.
Reînviu câteodată, iubire,
Reînviu respirând cu respect,
Şi tremur cuminte în spate,
Primesc fără teamă-un regret.
Te joci de o viaţă, iubire,
Te joci tot mai trist şi profund,
Mă arzi cu un zâmbet, nebuno,
Şi valul cu greu îl ascund.
Mă sfârşesc câteodată, iubire,
Că nu te-nţeleg pe deplin,
M-ascund după valuri, cuminte,
Şi-aştept tot mai grav un suspin.
Mă sfârşesc câteodată, iubire,
Exact ca un val năzdrăvan
Izbit de o scoică fierbinte,
Izbit de-un alt val din ocean.
Mă sfârşesc câteodată, iubire!
Când, rea, îmi arzi valul timid,
Când praf faci din scoică, nebuno,
Şi mă înec frumos şi rapid.
Reînviu câteodată, iubire,
Reînviu respirând cu respect,
Şi tremur cuminte în spate,
Primesc fără teamă-un regret.
Te joci de o viaţă, iubire,
Te joci tot mai trist şi profund,
Mă arzi cu un zâmbet, nebuno,
Şi valul cu greu îl ascund.
Mă sfârşesc câteodată, iubire,
Că nu te-nţeleg pe deplin,
M-ascund după valuri, cuminte,
Şi-aştept tot mai grav un suspin.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)