Mă aşez pe canapea, blestemând frumuşelul meu cap care mi-a dat bătăi... de cap toată ziua, întrebându-mă dacă nu cumva aşa protestează el faţă de toate tâmpeniile pe care i le trec prin efemerele sale legături. Câtă energie regenerabilă prin creierul meu. Câte pierderi şi ce facturi! Şi ce durere de cap!
Ziceam că mă aşez pe canapea. Fără să îmi dau seama de ce fac asta, îmi întorc privirea către bibliotecă. Este o bibliotecă modestă, la fel ca şi cultura mea generală, dacă vreţi să fiu sinceră. Văd cartea "Fata cu portocale" de Jostein Gaarder( noroc că scriu, de citit nu aş fi în stare) şi îmi amintesc faptul că trebuia să i-o returnez prietenei mele, de acum mai bine de câteva luni. Mi-a împrumutat-o înainte să plec în Spania. Cum bine îi şade unei femei inconştiente, şi care realizează că pleacă în Spania, singură, cu autocarul abia în Franţa, am uitat-o acasă.
Ziceam că am văzut cartea. O apuc şi dau să iau geanta ca să o aşez frumos acolo, ca să o dau înapoi fetei care a avut prea multă încredere în dorinţa mea de a evolua intelectual.
Dintr-o dată, fără să ştiu de ce, deschid cartea şi îmi spun: ia să vedem, ce (primele) rânduri pierd...
M-am surprins zâmbind, întinzându-mă, punându-mi o pernă sub cap, luând câinele lângă mine, şi citind.
Am citit vreo 100 de pagini, pe nerăsuflate, după mai bine de 6 ani.
Nu o să răspund la întrebarea, dar bine, măi femeie, cum dracu de n-ai mai citit nicio carte de atâţia ani. N-o să răspund pentru că nu vreau să aduc justificări pe care nu cred că la o discuţie cu vreun intelectual veritabil le-aş putea susţine... suţinut.
Dar despre ce este "Fata cu portocale"? Despre iubire. Despre ce vrem noi să credem despre iubire. Uneori ne convine că avem voie să credem despre iubire că e fix ca în romanele suprarealiste. Alteori, cum a fost într-o discuţie recentă cu o altă prietenă de-ale mele, constat că ne convine mai degrabă să părem mai deştepţi decât iubirea şi să o limităm la( ce este, de fapt?)instincte, nevoi psiho-sociale, etc.
Aşa că "Fata cu portocale"- o poveste despre iubire, o discuţie cu o prietenă( căreia i-am spus că iubirea e un pretext de-a ne regăsi pe noi însine, dar mult mai deştepţi, mai frumoşi, mai buni decât suntem sau credem că suntem) şi o altă discuţie cu o altă prietenă, m-au determinat să arunc aici câteva rânduri, fără cap şi fără coadă.
Dacă aveam de lucru la serviciu în acest moment, probabil că n-aveam timp, aşa că ar trebui să îmi revăd şi eu propria fişă a postului, că doar sunt ditamai femeia.
luni, 3 octombrie 2011
duminică, 5 iunie 2011
Hai să vedem...
Dintotdeauna
Mă sfârşesc câteodată, iubire,
Exact ca un val năzdrăvan
Izbit de o scoică fierbinte,
Izbit de-un alt val din ocean.
Mă sfârşesc câteodată, iubire!
Când, rea, îmi arzi valul timid,
Când praf faci din scoică, nebuno,
Şi mă înec frumos şi rapid.
Reînviu câteodată, iubire,
Reînviu respirând cu respect,
Şi tremur cuminte în spate,
Primesc fără teamă-un regret.
Te joci de o viaţă, iubire,
Te joci tot mai trist şi profund,
Mă arzi cu un zâmbet, nebuno,
Şi valul cu greu îl ascund.
Mă sfârşesc câteodată, iubire,
Că nu te-nţeleg pe deplin,
M-ascund după valuri, cuminte,
Şi-aştept tot mai grav un suspin.
Mă sfârşesc câteodată, iubire,
Exact ca un val năzdrăvan
Izbit de o scoică fierbinte,
Izbit de-un alt val din ocean.
Mă sfârşesc câteodată, iubire!
Când, rea, îmi arzi valul timid,
Când praf faci din scoică, nebuno,
Şi mă înec frumos şi rapid.
Reînviu câteodată, iubire,
Reînviu respirând cu respect,
Şi tremur cuminte în spate,
Primesc fără teamă-un regret.
Te joci de o viaţă, iubire,
Te joci tot mai trist şi profund,
Mă arzi cu un zâmbet, nebuno,
Şi valul cu greu îl ascund.
Mă sfârşesc câteodată, iubire,
Că nu te-nţeleg pe deplin,
M-ascund după valuri, cuminte,
Şi-aştept tot mai grav un suspin.
Despre Iubire!
În viaţa mea nu m-am simţit mai prost. Mai stingheră, mai "prea mică", mai la locul nepotrivit, mai inconştientă şi mai ciudat. Niciodată ca acum. Stau la o masă rotundă cu vreo patru bărbaţi şi cinci femei. Spun vreo, pentru că nu îndrăznesc să-i număr, pentru că nu îndrăznesc să-i studiez, pentru că o fac ei deja, toţi odată. Persoana cea mai apropiată de vârsta mea are peste 25 de ani. Eu am 16. Iubitul meu are cu 15 mai mult, iar ăştia sunt prietenii lui. Nu ştiu de ce am acceptat să vin la întâlnirea asta! Poate în semn de recunoştinţă faţă de el după ce a participat la o întânire cu prietenele mele puştoaice şi apoi cu mama. Îi sunt datoare să îndur privirile astea. Îi sunt! Că veni vorba de priviri, bărbaţii sunt ceva mai "rezonabili", ori ştiu să disimuleze minunat. Nu găsesc în ochii lor vreo poftă, nici aşa prejudecăţi mari nici invidie pe el şi nici dispreţ faţă de mine. În ochii femeilor lor însă, sunt toate de mai sus la un loc. Mai puţin pofta. Nu-mi vorbeşte nimeni, totuşi, aşa că nici eu nu cutez să spun ceva. Dacă îmi trebuie o sticlă de suc, zâmbesc temătoare celei de care trebuie să mă apropiu, aplecându-mă peste masă, o apuc încet, cuminte, mă reaşez şi continui să studiez camera.
Atât discomfort, în alte condiţii, m-ar fi determinat să renunţ. Aş vrea să-l aud spunând că plecăm, dar, la naiba, suntem aici de nici un sfert de oră. Atâta jenă, în alte condiţii, m-ar fi făcut să-l părăsesc.
Încet-încet, încep să devin atentă la ce vorbesc ei, şi dacă face vreunul o glumă şi râd, mă trezesc cu aceleaşi priviri "feminine" scrutătoare, critice, care-mi spun parcă: " Nu te strădui să te prefaci că pricepi, eşti prea mică să ştii tu ce vrem noi să spunem!".
Şi la a doua glumă nu mai râd. De data asta, privirile bărbaţilor mă copleşesc, e un fel de a spune " Dacă nu reuşeşti să pricepi, nu râzi şi nu dovedeşti că eşti curajoasă, n-ai ce căuta în cercul ăsta al nostru". Mda, e ca faza cu de ce ai bască, de ce nu ai bască. Cel puţin, aşa simt eu.
La un moment dat, simt o mână pe mâna mea. E prea moale, prea fină ca să fie a lui. Mă uit speriată şi mă lovesc de doi ochi minunaţi ai unei femei căreia îi dau imediat în gând, vârsta de... peste 35 de ani. E frumoasă şi îmi zâmbeşte blând, aş spune complice, dar nu e potrivit. E un fel de a spune: " Eu sunt aici şi am grijă să te ajut să te integrezi". Mă relaxez imediat şi reuşesc să respir normal, pentru prima dată în ultima jumătate de oră.
Facem cunoştinţă, nu-i reţin numele, mi se întâmplă des. Mă întreabă chestii banale, nu pentru că ar interesa-o ceva anume, ci doar ca să le arate celorlalţi că atitudinea lor e groaznică. Să le arate că merit un strop de atenţie, pentru că dacă am primit-o de la el, prietenul lor şi iubitul meu, apăi e de bine. Nu ştiam cum să-i mulţumesc, aş fi luat-o în braţe, dar cred că s-ar fi speriat. I-am acoperit mâna cu a mea, în semn de recunoştinţă şi toată seara, am vorbit amândouă.
Ea a plecat apoi. Dar, între timp, prietenii lui s-au relaxat la rândul lor şi au început să-mi zâmbească.
D. mă ia de mână, mă duce la o altă masă şi... Nu ştie dacă să râdă, să fie serios.
-Să nu te superi pe mine, dar trebuie să îţi spun ceva!
O, Doamne, nu poate fi decât cea mai proastă veste din toată viaţa mea. Habar n-am ce e, dar e...
-Ce e ? Zi-mi! Nu mai vor să vin cu tine aici?
-O, nuuu. Nu. Doamna aceea...
-Da, ce femeie minunată! Ştii...
-Nu. Lasă-mă pe mine. Ştii cine e?
-Nu...
Cred că nu, adică cine poate fi...
-E fosta mea soţie!
-Ia o hârtie, un pix şi scrie!
-Scriu...
-Declar pe propria răspundere că sufăr de stăpânire de sine!
-E, pe dracu'!
-Nu mai râde şi scrie asta!
-Declar pe propria răspundere că n-am conturi în bancă, bijuterii, vilă, maşină, şi că astfel sufăr de stăpânire de sine acută.
-Mai scrie, declar pe proprie răspundere că n-am niciun regret...
-Dar ce-i ăsta, testament?
-Nu se ştie niciodată!
-Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine încât să n-am regrete în plan sentimental. La asta te refereai, nu?
-Merge. Notează, declar că am atins gradul maxim de conştienţă...
-E, pe dracu'!
-Hai, mă, că aşa pare... Ai o sclipire în ochi, ai ceva, aşa...
-Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine încât să nu las sclipirea să se transforme într-o flacără... Şi sunt conştientă de asta. Mă, mie mi se face frică, nu mai scriu aşa ceva, ce-ţi veni?
-Scrie, declar pe propria răspundere că am învăţat tot ce se putea!
-E, pe dracu'!
-Scrie, scrie, că ai aerul ăla... aşa, de... cum să zic...
-Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine încât să îmi dau doar câteva aere..
-Nuuuu. Fraza trebuie să conţină "am învăţat tot ce se putea"!
-Declar pe propria răspundere că am suferit de suficientă stăpânire acută de sine şi am refuzat să învăţ tot ce se putea.
-Mai am un singur lucru şi gata.
-Nu. Îl zic eu! Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine astfel încât el a scăpat nevătămat.
-Cum adică?
-Nu l-am bătut.
-Păcat.
-Da, declar pe propria răspundere că mă tratez în vederea vindecării afecţiunii: stăpânire de sine acută.
Am un zâmbet ironic în colţul gurii şi o privesc pe deasupra ramelor ochelarilor. Mă întreb dacă să-i stric bucuria sau să încetez a mă da mare. Pentru că îmi cam place să mă dau mare. Ştiu şi eu trei- patru fraze dintr-o teorie cuprinsă într-o carte neterminată şi parcă asta aştept de când m-am trezit. Să le împrăştii în jurul meu, luând poziţia aceea de om superior, cu privirea aia de... atotştiutoare, cu gesturile unei minţi luminate, cu vocea gravă, gata să dea lumii adevărul absolut. Să văd cum perechi de ochi se lipesc de chipul meu, căutând şi mai multe explicaţii, cum genunchiul de sub piciorul aşezat deasupra, este îndreptat către mine.
Repet, să-i stric bucuria? Îmi dreg glasul, ridic o mână ca să-i atrag atenţia şi spun:
-Tu nu înveţi nimic, niciodată!
Ea se întoarce spre mine, jenată, că doar am făcut-o de râs, îşi încrucişează braţele la nivelul pieptului, şi mă întreabă:
-Ce vrei să spui?
Mă uit mai bine la ea şi încep să mă îndoiesc de faptul că aş fi făcut bine. Ea a roşit toată, şi tremură.
-Ce vreau să spun? mai întreb o dată ca să am timp să pregătesc răspunsul.
-Vreau să spun că e a nu ştiu câta oară când ţi se întâmplă şi reacţionezi exact la fel. Mintea ta n-a procesat deloc nicio informaţie, n-a stocat-o undeva de unde să o scoată, voluntar ori ba, atunci când te năpădesc senzaţiile astea? Chiar eşti imună la... conştienţă?
Ea se aşează. Mă mir că a nimerit scaunul, părea că nu l-ar fi văzut. Nu mai tremură. Am pus-o pe gânduri.
Nu înţelege nimeni nimic din ce vorbim noi aici, îi mai spun în gând, dacă tot e acolo. Îmi răspunde că nu-i pasă. Cine pricepe bine, cine nu, iarăşi bine. Mă disperă când foloseşte clişee. Cum s-o învăţ să scape de ele?
-Hai, loveşte-mă cu teoriile alea geniale ale tale, învăţate de la alţii şi pe care ţi le-ai însuşit ca o hoaţă de idei ce eşti! Ce vrei să-ţi spun că am priceput treaba cu hormonii? Că simt aşa pentru că al meu creier este condus de o mână de instinct sexual călărind câteva paragrafe care surprind aspecte ale educaţiei, ale copilăriei, aspecte din viaţa altora, care cuprind cuvinte legate cu lanţuri de Freud, că aşa îmi zici de ani de zile? Asta vrei să auzi? De ce nu mă laşi să simt?
-Pentru că te întorci mereu la mine, zmiorcăindu-te, că de ce doare aşa, că suferi ca idioata, că ce soluţii am eu, că tu nu te poţi stăpâni, că dacă totuşi iubirea există, că dacă energia ei funcţionează, că dacă el, sau el, că dacă tu sau eu!
-Şi nu de asta eşti aici?
-Să-ţi stric bucuria, de asta sunt aici!
-Uite exact de asta am devenit imună la conştienţă, ca să-ţi dau ţie un sens. Nu am cum să învăţ ceva, pentru că atunci când simt aşa, când hormonii ăia atât de dragi ţie îşi fac de cap, când instinctul călărind paragrafele cu informaţii socio-culturalo-educaţionalo-freudiene( ce imagine, eşti nebună)mă ia pe sus, sunt sus, nu pricepi? Şi-apoi, ăsta e farmecul vieţii mele de om!
-Un singur lucru apreciez.
-Ei?
-Te vindeci din ce în ce mai repede!
-Tocmai de aceea, lasă-mă să simt, altfel nu vei mai fi prietena mea.
-Te paşte schizofrenia...
-Lasă, lasă, e doar literatură. Mai bine spune-mi: de ani de zile, îmi repeţi aceleaşi două-trei fraze geniale, învăţate de la alţii şi pe care ţi le-ai însuşit ca o hoaţă de idei ce eşti. Ce ai aflat nou?
Mă uit la ea cu teamă. Caut în stânga şi-n dreapta, imagini, culori, amintiri.
-Hai, repetă ea. Dă-te mare! Ce mai e nou?
-Ţi-am zis-o pe aia cu... oricum nu contează pentru că ne ducem_
-Da.
-Dar pe aia cu conştienţa totală de sine?
-Da.
-Nimic nou, atunci. Scrie ce-ţi vine! Dar, te rog, să laşi să se înţeleagă că sunt mai deşteaptă decât tine!
-O să-i uimim.
-O să-i dăm pe spate..
-O să ne pună să dăm cu subsemnatul..
-Păi, ce-am furat?
-Un zâmbet.
E atât de rece în casa lui! Şi miroase aşa cum mirosea la străbunica mea. La ea acasă, mobila, alimentele, până şi florile luaseră aroma anilor ei.
Îl găsesc uitându-se pe un album cu fotografii. Le studiază de parcă le-ar fi văzut pentru prima dată. Nu zâmbeşte, nu e trist, doar se uită la poze. Ştiu că nu aude prea bine, dar prefer să nu strig la el: bună ziua. Nu-mi place vocea mea când ţip. Doar mă apropiu. Când sunt chiar în faţa lui, îl salut fără să ridic vocea, sperând că citeşte pe buze, şi îi întind mâna. Doamne, ce mână rece are! Mă întreb dacă e aşa din cauza frigului din cameră, sau toată bătrâneţea e atât de rece. De la început o spun, mi-e ruşine pentru îndrăzneala de a-mi etala tinereţea, mă gândesc dacă nu cumva rochia pe care o port este indecentă, aş fi putut să port în costum, şi mă mai gândesc că m-ar putea dispreţui pentru că îndrăznesc să-i zâmbesc. Aş fi vrut să ştie toate astea.
Îmi spune de câteva ori să vorbesc mai tare, MAI TARE, face o glumă legată de o ureche proastă şi una mai bună, eu mă feresc să deschid gura, din motivul menţionat mai sus. Fiecare mişcare a lui este însoţită de un tremurat, uneori evident, alteori abia sesizabil. Corpul lui face un efort fantastic parcă, pentru a ţine pasul cu ale noastre atât de rapide.
Când trebuie să meargă, nu se mai străduieşte. Ce-o fi o fi! Îşi ia bastonul, se ridică de pe scaun şi se îndreaptă către biroul lui, toate durând o eternitate. El face traseul în câteva minute, eu l-aş fi făcut în două secunde. Timpul lucrează diferit pentru noi doi. Mă dau într-o parte, aproape lovindu-mă de o pianină pe care sunt aşezate toate diplomele primite, întrucât n-aş vrea să-i îngreunez în vreun fel drumul spre noua destinaţie. Îi studiez picioarele şi mi le imaginez tinere. Încep să simt că e nedrept. Nu, nu mi-e milă. Sunt revoltată.
Încep să-l transform.
El începe să-mi povestească despre tinereţea lui, şi toate trăsăturile sale se reconturează în mintea mea, ca-ntr-un film SF. Părul îi creşte, ochii acum întredeschişi ajung mari şi frumoşi, placa(şi aceasta deteriorată) îi cade şi pot vedea o dantură perfectă, ridurile, şanţurile acelea adânci, dispar, mâinile devin calde şi netede, picioarele sunt drepte, spatele la fel, e atât de înalt!
A fost profesor de sport, îmi povesteşte. Şi-l văd alergând, jucând mingea, râzând, strigâng la copiii ăia "surzi", ba (un pic) indisciplinaţi, îl văd dând mâna cu colegii lui în cancelarie, plimbându-se mândru prin oraş, îl văd studiind bătrânii şi întrebându-se cum va arăta el la anii aceia, îl văd iubindu-şi soţia, îl văd în mijlocul certurilor, îl zăresc ţinându-şi în braţe copiii.
Ca în acelaşi film SF, parcă am fi conectaţi la o maşinărie ce transformă amintirile unuia într-o peliculă ce ajunge în creierul celuilalt.
Sunt revoltată. Mă văd şi eu în locul lui, alung imaginea, dar doar pentru că mi se pare un clişeu. Nu se poate să fiu revoltată pentru că(paradoxal... dacă am noroc) ajung şi eu aşa.
Nu mi-e milă de el, n-am de ce, e tânăr. Îmi vine totuşi să plâng. Trupul lui are 102 ani. E pentru prima dată când am ocazia să-l ascult şi s-ar putea să fie ultima. De aceea, vreau să-l păstrez în amintire(care s-ar putea să moară odată cu mine, fir-ar să fie!) transformat. Să-mi rămână în minte filmul lui.
E singurul lucru pe care pot să-l fac. Cât sunt.
Emoţia aceea n-o să se transforme niciodată în altceva! Va rămâne la fel, în oasele mele ascunse de lume, confundându-se cu ADN-ul. Emoţia aceea este ADN-ul meu.
Puteam să jur, şi-am şi jurat, că un bărbat ca el nu m-ar fi putut dori pe mine. Pe mine, mâna de om, cu ochelari, cu părul prins în coadă de cal, mai tot timpul... în blugi şi tricouri de copilă cuminte, aproape timidă, cu şosete colorate şi adidaşi made in China. Pe mine, puştoaica aia care joacă defensiv şi care roşeşte la un zâmbet îndrăzneţ, pe mine, cea care n-ar fi luptat cu celelalte, atât de stridente. Cum să mă vrea tocmai pe mine? Serios vorbind acum.
Numai că el s-a oferit într-o duminică, atunci când părea că nu mă auzea strigând disperată, să-mi cumpere ziare.
-Mă duc eu!
-E închis azi...
-Ştiu eu un chioşc...
Şi-mi zâmbeşte în felul acela menit să mă liniştească, precum un tată care are soluţie la cele mai absurde probleme de matematică.
-Mi s-a părut mie, sau...
Prietena mea ridică o sprânceană.
-Ţi s-a părut. E imposibil!
Când s-a întors, l-am privit cu atenţie. Iar el mi-a răspuns uşurat, de parcă se străduise vieţi la rând să-mi atragă atenţia.
Urmăream puţin speriată cum celelalte, fără să ştie de privirile noastre( evident, nu reprezentam un pericol, dacă luăm în calcul decolteurile lor generoase, atât la propriu cât şi la figurat), dansau lasciv pe lângă el. Şi-i văd mâna dându-le la o parte, şi-i văd trupul lui perfect apropiindu-se cuminte de al meu. Îmi plac mâinile lui. Şi spatele. Nu ştiu cum să explic, dar am o slăbiciune pentru spatele acela care parcă-mi cheamă mâinile să-l dezmierde... Iar el are asemenea spate.
Îmi cuprinde la fel de cuminte, cu palmele lui mari, mijlocul. Nu am curajul să-l privesc, pentru că dacă aş face-o, l-aş întreba: şi totuşi, ce am eu şi n-au ele, şi-ţi place ţie atât de mult? Sper că nu doar ochelarii.
Nu face niciun gest ce ar conduce la o întreagă serie de gesturi ce ar duce la un sărut. Pleacă şi mă lasă încurcată.
Mă încurcă şi mai tare când revine a doua seară, după petrecere, mă ia în brate, mă lasă să adorm la pieptul lui, mă ia în braţe(poate că asta îi place, sunt atât de mică, încât încap oriunde), mă aşează pe pat, mă înveleşte... Îl întreb:
-Tu nu stai?
Dă din cap că nu şi iese.
-Eu cred că are nevoie de o prietenă bună..., îi spun prietenei mele, a doua zi.
-Eu cred că vrea să te facă să înnebuneşti!
-Sunt aproape. Dacă nu mă sărută mai repede, sar pe el. Ce-o să facă, o să mă bată?
Revine.
Parcă ar şti să nu sunt în stare să fac eu vreun pas. Îşi dă seama totuşi că dacă nici el nu face vreun pas, se duce dracu totul?
M-a luat de mână. Dacă puteam să jur că nu eram genul lui, nu puteam jura că el era timid. Nici gând.
Îi spun să-mi dea voie să urc până în camera mea. Mă uit în oglindă şi-mi zic: cred că eu am înnebunit, cum se poate să-l doresc atât de tare, iar el... el să... Scutur din cap, îmi aranjez părul, şi cobor scările. Îl zăresc în capătul scărilor. N-o să uit nici dincolo de moarte privirea aceea. Era cel mai pregătit bărbat din lume să-şi ia femeia, s-o facă a lui pentru totdeauna. Rămân împietrită, apuc balustrada cu mâna dreaptă şi mă sprijin aşa de ea, ca şi cum aş vrea să nu mor şi mă agăţ de halatul medicului în acest sens.
Urcă încet de tot, în ciuda mea parcă. Ridic privirea şi apuc să-i văd gura. Eu în marşarier, el împingându-mă spre cameră cu corpul lui tensionat, ne grăbim spre dormitor.
Plăcerea aceea n-o să se transforme niciodată în altceva! Va rămâne la fel, în oasele mele ascunse de lume, confundându-se cu ADN-ul. Plăcerea aceea este ADN-ul meu.
Dacă vor fi vreodată nevoiţi să mă identifice, spune-le să ia din tine o bucată, te rog!
Atât discomfort, în alte condiţii, m-ar fi determinat să renunţ. Aş vrea să-l aud spunând că plecăm, dar, la naiba, suntem aici de nici un sfert de oră. Atâta jenă, în alte condiţii, m-ar fi făcut să-l părăsesc.
Încet-încet, încep să devin atentă la ce vorbesc ei, şi dacă face vreunul o glumă şi râd, mă trezesc cu aceleaşi priviri "feminine" scrutătoare, critice, care-mi spun parcă: " Nu te strădui să te prefaci că pricepi, eşti prea mică să ştii tu ce vrem noi să spunem!".
Şi la a doua glumă nu mai râd. De data asta, privirile bărbaţilor mă copleşesc, e un fel de a spune " Dacă nu reuşeşti să pricepi, nu râzi şi nu dovedeşti că eşti curajoasă, n-ai ce căuta în cercul ăsta al nostru". Mda, e ca faza cu de ce ai bască, de ce nu ai bască. Cel puţin, aşa simt eu.
La un moment dat, simt o mână pe mâna mea. E prea moale, prea fină ca să fie a lui. Mă uit speriată şi mă lovesc de doi ochi minunaţi ai unei femei căreia îi dau imediat în gând, vârsta de... peste 35 de ani. E frumoasă şi îmi zâmbeşte blând, aş spune complice, dar nu e potrivit. E un fel de a spune: " Eu sunt aici şi am grijă să te ajut să te integrezi". Mă relaxez imediat şi reuşesc să respir normal, pentru prima dată în ultima jumătate de oră.
Facem cunoştinţă, nu-i reţin numele, mi se întâmplă des. Mă întreabă chestii banale, nu pentru că ar interesa-o ceva anume, ci doar ca să le arate celorlalţi că atitudinea lor e groaznică. Să le arate că merit un strop de atenţie, pentru că dacă am primit-o de la el, prietenul lor şi iubitul meu, apăi e de bine. Nu ştiam cum să-i mulţumesc, aş fi luat-o în braţe, dar cred că s-ar fi speriat. I-am acoperit mâna cu a mea, în semn de recunoştinţă şi toată seara, am vorbit amândouă.
Ea a plecat apoi. Dar, între timp, prietenii lui s-au relaxat la rândul lor şi au început să-mi zâmbească.
D. mă ia de mână, mă duce la o altă masă şi... Nu ştie dacă să râdă, să fie serios.
-Să nu te superi pe mine, dar trebuie să îţi spun ceva!
O, Doamne, nu poate fi decât cea mai proastă veste din toată viaţa mea. Habar n-am ce e, dar e...
-Ce e ? Zi-mi! Nu mai vor să vin cu tine aici?
-O, nuuu. Nu. Doamna aceea...
-Da, ce femeie minunată! Ştii...
-Nu. Lasă-mă pe mine. Ştii cine e?
-Nu...
Cred că nu, adică cine poate fi...
-E fosta mea soţie!
-Ia o hârtie, un pix şi scrie!
-Scriu...
-Declar pe propria răspundere că sufăr de stăpânire de sine!
-E, pe dracu'!
-Nu mai râde şi scrie asta!
-Declar pe propria răspundere că n-am conturi în bancă, bijuterii, vilă, maşină, şi că astfel sufăr de stăpânire de sine acută.
-Mai scrie, declar pe proprie răspundere că n-am niciun regret...
-Dar ce-i ăsta, testament?
-Nu se ştie niciodată!
-Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine încât să n-am regrete în plan sentimental. La asta te refereai, nu?
-Merge. Notează, declar că am atins gradul maxim de conştienţă...
-E, pe dracu'!
-Hai, mă, că aşa pare... Ai o sclipire în ochi, ai ceva, aşa...
-Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine încât să nu las sclipirea să se transforme într-o flacără... Şi sunt conştientă de asta. Mă, mie mi se face frică, nu mai scriu aşa ceva, ce-ţi veni?
-Scrie, declar pe propria răspundere că am învăţat tot ce se putea!
-E, pe dracu'!
-Scrie, scrie, că ai aerul ăla... aşa, de... cum să zic...
-Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine încât să îmi dau doar câteva aere..
-Nuuuu. Fraza trebuie să conţină "am învăţat tot ce se putea"!
-Declar pe propria răspundere că am suferit de suficientă stăpânire acută de sine şi am refuzat să învăţ tot ce se putea.
-Mai am un singur lucru şi gata.
-Nu. Îl zic eu! Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine astfel încât el a scăpat nevătămat.
-Cum adică?
-Nu l-am bătut.
-Păcat.
-Da, declar pe propria răspundere că mă tratez în vederea vindecării afecţiunii: stăpânire de sine acută.
Am un zâmbet ironic în colţul gurii şi o privesc pe deasupra ramelor ochelarilor. Mă întreb dacă să-i stric bucuria sau să încetez a mă da mare. Pentru că îmi cam place să mă dau mare. Ştiu şi eu trei- patru fraze dintr-o teorie cuprinsă într-o carte neterminată şi parcă asta aştept de când m-am trezit. Să le împrăştii în jurul meu, luând poziţia aceea de om superior, cu privirea aia de... atotştiutoare, cu gesturile unei minţi luminate, cu vocea gravă, gata să dea lumii adevărul absolut. Să văd cum perechi de ochi se lipesc de chipul meu, căutând şi mai multe explicaţii, cum genunchiul de sub piciorul aşezat deasupra, este îndreptat către mine.
Repet, să-i stric bucuria? Îmi dreg glasul, ridic o mână ca să-i atrag atenţia şi spun:
-Tu nu înveţi nimic, niciodată!
Ea se întoarce spre mine, jenată, că doar am făcut-o de râs, îşi încrucişează braţele la nivelul pieptului, şi mă întreabă:
-Ce vrei să spui?
Mă uit mai bine la ea şi încep să mă îndoiesc de faptul că aş fi făcut bine. Ea a roşit toată, şi tremură.
-Ce vreau să spun? mai întreb o dată ca să am timp să pregătesc răspunsul.
-Vreau să spun că e a nu ştiu câta oară când ţi se întâmplă şi reacţionezi exact la fel. Mintea ta n-a procesat deloc nicio informaţie, n-a stocat-o undeva de unde să o scoată, voluntar ori ba, atunci când te năpădesc senzaţiile astea? Chiar eşti imună la... conştienţă?
Ea se aşează. Mă mir că a nimerit scaunul, părea că nu l-ar fi văzut. Nu mai tremură. Am pus-o pe gânduri.
Nu înţelege nimeni nimic din ce vorbim noi aici, îi mai spun în gând, dacă tot e acolo. Îmi răspunde că nu-i pasă. Cine pricepe bine, cine nu, iarăşi bine. Mă disperă când foloseşte clişee. Cum s-o învăţ să scape de ele?
-Hai, loveşte-mă cu teoriile alea geniale ale tale, învăţate de la alţii şi pe care ţi le-ai însuşit ca o hoaţă de idei ce eşti! Ce vrei să-ţi spun că am priceput treaba cu hormonii? Că simt aşa pentru că al meu creier este condus de o mână de instinct sexual călărind câteva paragrafe care surprind aspecte ale educaţiei, ale copilăriei, aspecte din viaţa altora, care cuprind cuvinte legate cu lanţuri de Freud, că aşa îmi zici de ani de zile? Asta vrei să auzi? De ce nu mă laşi să simt?
-Pentru că te întorci mereu la mine, zmiorcăindu-te, că de ce doare aşa, că suferi ca idioata, că ce soluţii am eu, că tu nu te poţi stăpâni, că dacă totuşi iubirea există, că dacă energia ei funcţionează, că dacă el, sau el, că dacă tu sau eu!
-Şi nu de asta eşti aici?
-Să-ţi stric bucuria, de asta sunt aici!
-Uite exact de asta am devenit imună la conştienţă, ca să-ţi dau ţie un sens. Nu am cum să învăţ ceva, pentru că atunci când simt aşa, când hormonii ăia atât de dragi ţie îşi fac de cap, când instinctul călărind paragrafele cu informaţii socio-culturalo-educaţionalo-freudiene( ce imagine, eşti nebună)mă ia pe sus, sunt sus, nu pricepi? Şi-apoi, ăsta e farmecul vieţii mele de om!
-Un singur lucru apreciez.
-Ei?
-Te vindeci din ce în ce mai repede!
-Tocmai de aceea, lasă-mă să simt, altfel nu vei mai fi prietena mea.
-Te paşte schizofrenia...
-Lasă, lasă, e doar literatură. Mai bine spune-mi: de ani de zile, îmi repeţi aceleaşi două-trei fraze geniale, învăţate de la alţii şi pe care ţi le-ai însuşit ca o hoaţă de idei ce eşti. Ce ai aflat nou?
Mă uit la ea cu teamă. Caut în stânga şi-n dreapta, imagini, culori, amintiri.
-Hai, repetă ea. Dă-te mare! Ce mai e nou?
-Ţi-am zis-o pe aia cu... oricum nu contează pentru că ne ducem_
-Da.
-Dar pe aia cu conştienţa totală de sine?
-Da.
-Nimic nou, atunci. Scrie ce-ţi vine! Dar, te rog, să laşi să se înţeleagă că sunt mai deşteaptă decât tine!
-O să-i uimim.
-O să-i dăm pe spate..
-O să ne pună să dăm cu subsemnatul..
-Păi, ce-am furat?
-Un zâmbet.
E atât de rece în casa lui! Şi miroase aşa cum mirosea la străbunica mea. La ea acasă, mobila, alimentele, până şi florile luaseră aroma anilor ei.
Îl găsesc uitându-se pe un album cu fotografii. Le studiază de parcă le-ar fi văzut pentru prima dată. Nu zâmbeşte, nu e trist, doar se uită la poze. Ştiu că nu aude prea bine, dar prefer să nu strig la el: bună ziua. Nu-mi place vocea mea când ţip. Doar mă apropiu. Când sunt chiar în faţa lui, îl salut fără să ridic vocea, sperând că citeşte pe buze, şi îi întind mâna. Doamne, ce mână rece are! Mă întreb dacă e aşa din cauza frigului din cameră, sau toată bătrâneţea e atât de rece. De la început o spun, mi-e ruşine pentru îndrăzneala de a-mi etala tinereţea, mă gândesc dacă nu cumva rochia pe care o port este indecentă, aş fi putut să port în costum, şi mă mai gândesc că m-ar putea dispreţui pentru că îndrăznesc să-i zâmbesc. Aş fi vrut să ştie toate astea.
Îmi spune de câteva ori să vorbesc mai tare, MAI TARE, face o glumă legată de o ureche proastă şi una mai bună, eu mă feresc să deschid gura, din motivul menţionat mai sus. Fiecare mişcare a lui este însoţită de un tremurat, uneori evident, alteori abia sesizabil. Corpul lui face un efort fantastic parcă, pentru a ţine pasul cu ale noastre atât de rapide.
Când trebuie să meargă, nu se mai străduieşte. Ce-o fi o fi! Îşi ia bastonul, se ridică de pe scaun şi se îndreaptă către biroul lui, toate durând o eternitate. El face traseul în câteva minute, eu l-aş fi făcut în două secunde. Timpul lucrează diferit pentru noi doi. Mă dau într-o parte, aproape lovindu-mă de o pianină pe care sunt aşezate toate diplomele primite, întrucât n-aş vrea să-i îngreunez în vreun fel drumul spre noua destinaţie. Îi studiez picioarele şi mi le imaginez tinere. Încep să simt că e nedrept. Nu, nu mi-e milă. Sunt revoltată.
Încep să-l transform.
El începe să-mi povestească despre tinereţea lui, şi toate trăsăturile sale se reconturează în mintea mea, ca-ntr-un film SF. Părul îi creşte, ochii acum întredeschişi ajung mari şi frumoşi, placa(şi aceasta deteriorată) îi cade şi pot vedea o dantură perfectă, ridurile, şanţurile acelea adânci, dispar, mâinile devin calde şi netede, picioarele sunt drepte, spatele la fel, e atât de înalt!
A fost profesor de sport, îmi povesteşte. Şi-l văd alergând, jucând mingea, râzând, strigâng la copiii ăia "surzi", ba (un pic) indisciplinaţi, îl văd dând mâna cu colegii lui în cancelarie, plimbându-se mândru prin oraş, îl văd studiind bătrânii şi întrebându-se cum va arăta el la anii aceia, îl văd iubindu-şi soţia, îl văd în mijlocul certurilor, îl zăresc ţinându-şi în braţe copiii.
Ca în acelaşi film SF, parcă am fi conectaţi la o maşinărie ce transformă amintirile unuia într-o peliculă ce ajunge în creierul celuilalt.
Sunt revoltată. Mă văd şi eu în locul lui, alung imaginea, dar doar pentru că mi se pare un clişeu. Nu se poate să fiu revoltată pentru că(paradoxal... dacă am noroc) ajung şi eu aşa.
Nu mi-e milă de el, n-am de ce, e tânăr. Îmi vine totuşi să plâng. Trupul lui are 102 ani. E pentru prima dată când am ocazia să-l ascult şi s-ar putea să fie ultima. De aceea, vreau să-l păstrez în amintire(care s-ar putea să moară odată cu mine, fir-ar să fie!) transformat. Să-mi rămână în minte filmul lui.
E singurul lucru pe care pot să-l fac. Cât sunt.
Emoţia aceea n-o să se transforme niciodată în altceva! Va rămâne la fel, în oasele mele ascunse de lume, confundându-se cu ADN-ul. Emoţia aceea este ADN-ul meu.
Puteam să jur, şi-am şi jurat, că un bărbat ca el nu m-ar fi putut dori pe mine. Pe mine, mâna de om, cu ochelari, cu părul prins în coadă de cal, mai tot timpul... în blugi şi tricouri de copilă cuminte, aproape timidă, cu şosete colorate şi adidaşi made in China. Pe mine, puştoaica aia care joacă defensiv şi care roşeşte la un zâmbet îndrăzneţ, pe mine, cea care n-ar fi luptat cu celelalte, atât de stridente. Cum să mă vrea tocmai pe mine? Serios vorbind acum.
Numai că el s-a oferit într-o duminică, atunci când părea că nu mă auzea strigând disperată, să-mi cumpere ziare.
-Mă duc eu!
-E închis azi...
-Ştiu eu un chioşc...
Şi-mi zâmbeşte în felul acela menit să mă liniştească, precum un tată care are soluţie la cele mai absurde probleme de matematică.
-Mi s-a părut mie, sau...
Prietena mea ridică o sprânceană.
-Ţi s-a părut. E imposibil!
Când s-a întors, l-am privit cu atenţie. Iar el mi-a răspuns uşurat, de parcă se străduise vieţi la rând să-mi atragă atenţia.
Urmăream puţin speriată cum celelalte, fără să ştie de privirile noastre( evident, nu reprezentam un pericol, dacă luăm în calcul decolteurile lor generoase, atât la propriu cât şi la figurat), dansau lasciv pe lângă el. Şi-i văd mâna dându-le la o parte, şi-i văd trupul lui perfect apropiindu-se cuminte de al meu. Îmi plac mâinile lui. Şi spatele. Nu ştiu cum să explic, dar am o slăbiciune pentru spatele acela care parcă-mi cheamă mâinile să-l dezmierde... Iar el are asemenea spate.
Îmi cuprinde la fel de cuminte, cu palmele lui mari, mijlocul. Nu am curajul să-l privesc, pentru că dacă aş face-o, l-aş întreba: şi totuşi, ce am eu şi n-au ele, şi-ţi place ţie atât de mult? Sper că nu doar ochelarii.
Nu face niciun gest ce ar conduce la o întreagă serie de gesturi ce ar duce la un sărut. Pleacă şi mă lasă încurcată.
Mă încurcă şi mai tare când revine a doua seară, după petrecere, mă ia în brate, mă lasă să adorm la pieptul lui, mă ia în braţe(poate că asta îi place, sunt atât de mică, încât încap oriunde), mă aşează pe pat, mă înveleşte... Îl întreb:
-Tu nu stai?
Dă din cap că nu şi iese.
-Eu cred că are nevoie de o prietenă bună..., îi spun prietenei mele, a doua zi.
-Eu cred că vrea să te facă să înnebuneşti!
-Sunt aproape. Dacă nu mă sărută mai repede, sar pe el. Ce-o să facă, o să mă bată?
Revine.
Parcă ar şti să nu sunt în stare să fac eu vreun pas. Îşi dă seama totuşi că dacă nici el nu face vreun pas, se duce dracu totul?
M-a luat de mână. Dacă puteam să jur că nu eram genul lui, nu puteam jura că el era timid. Nici gând.
Îi spun să-mi dea voie să urc până în camera mea. Mă uit în oglindă şi-mi zic: cred că eu am înnebunit, cum se poate să-l doresc atât de tare, iar el... el să... Scutur din cap, îmi aranjez părul, şi cobor scările. Îl zăresc în capătul scărilor. N-o să uit nici dincolo de moarte privirea aceea. Era cel mai pregătit bărbat din lume să-şi ia femeia, s-o facă a lui pentru totdeauna. Rămân împietrită, apuc balustrada cu mâna dreaptă şi mă sprijin aşa de ea, ca şi cum aş vrea să nu mor şi mă agăţ de halatul medicului în acest sens.
Urcă încet de tot, în ciuda mea parcă. Ridic privirea şi apuc să-i văd gura. Eu în marşarier, el împingându-mă spre cameră cu corpul lui tensionat, ne grăbim spre dormitor.
Plăcerea aceea n-o să se transforme niciodată în altceva! Va rămâne la fel, în oasele mele ascunse de lume, confundându-se cu ADN-ul. Plăcerea aceea este ADN-ul meu.
Dacă vor fi vreodată nevoiţi să mă identifice, spune-le să ia din tine o bucată, te rog!
Aceeaşi Cătălina
Ştii ce arome are dimineaţa? Dumnezeule, pe la 08.00, pe cuvântul meu... miroase a copaci veseli, miroase a aer înviorat, a glasuri de păsări, miroase a linişte totodată şi a iarbă abia trezită, miroase a munte şi a mare!
Clădirile respiră odată cu mine, maşinile visează încă la nişte călătorii pe malul munţilor şi pe versanţii valurilor, iar oamenii, da, ce bine, oamenii lipsesc.
Ştii ce arome are dimineaţa? Doamne, pe la 08.00, miroase a Turnul Chindiei cu ochii lui întredeschişi, ruşinat de atâtea săruturi şi mângâieri care plutesc deasupra lui, uitate acolo de noaptea trecută.
Dimineaţa, miroase a tramvaiul abia sosit în staţie, miroase a tramvaiul care duce spre sala de pian unde miroase a muzica iubirii. Dimineaţa miroase a drumul spre Dâmboviţa liniştită, unde, la piciorul podului, săream fără frică, neştiind încotro mă vor duce curenţii. Dimineaţa, miroase a oraş cuminte, miroase a libertate şi a aşternuturi foarte calde.
Dimineaţa, pe la 08.00, miroase a copil şi-a tânăr şi-a adult. Dimineaţa, pe la 08.00, simt aroma unei femei abia născute.
-Hai să vorbim serios, acum... Unde şi când s-a produs schimbarea?
-Cine a spus ceva despre schimbare, mai degrabă e vorba despre transformare...
-Băi, dar eşti chiar deşteaptă! Nu-i acelaşi lucru?
-Acelaşi lucru pe dracu. Nu în cazul meu.
-Care dintre ele?
-Uite, Rose, de exemplu... Îl iubeam... poetic, dacă vrei.
-Vreau să-mi explici ce înseamnă a iubi poetic! Ai, aşa, un stil de a te exprima, de dai fiori...
-Dau fiori proştilor, deştepţii nu mă iau în seamă... Că, presupun că era vorba despre fiori de plăcere!
-M-ai atacat!
-Rose de la Red, Red Rose de Robert Burns.
-Mi se pare o poezie cumplit de simplă. Gen cerul e albastru, florile-s colorate, eu te iubesc pe tine, zi-mi şi tu dacă se poate...
-Râzi ca o vacă! Mda, e cumplit de simplă pentru tine. Şi poate şi pentru mine acum, dar atunci o adusese la studiu şi mi se părea că e o dedicaţie.
-Era în programă, doamne!
-Ba nu era. N-am găsit-o în English my Love.
-Da, mă, bine, şi cum iubeai tu poetic, aşa?
-Nu-ţi voi mai suporta mult timp tonul ăsta...
-N-ai ce face. Atâta poţi, atâta zici, vorba ta.
-Păi, nu e dovadă de inteligenţă?
-Că eşti conştientă de prostia ta? Ba daaa...
-Băi, credeam că iubirea e venită din alte dimensiuni, deci nu avea legătură cu materia din care sunt făcută, cu carbonul, cu sângele, cu organele, cu creierul. Era o entitate care mă cotropise pentru că meritam şi eu şi merita şi el.
-Îţi dai seama ce ar fi profitat de el de iubirea ta poetică? Şi cum e cu pagina aia?
-Ah, n-ai uitat! Am păstrat-o pentru ziua în care Rose mi-ar fi declarat iubirea sa...
-Poetică!
-Ha.
-Hai, mă, că aşa şi era. Dacă tu aşa o simţeai, aşa era. Dacă acum, iubirea e rezultatul contopirii instinctelor cu amintiri din copilărie... aşa şi este.
-Mi-ar fi plăcut un interlocutor mai deştept decât mine ca să am ce învăţa...
-Nu există "mai deştept", pentru că ar trebui să existe mai întâi "deştept" pentru un "mai"... Înţelegi?
-Ştii cum s-a produs transformarea?
-Schimbarea.
-Transformarea.
-Cum s-a produs schimbarea?
-Transformarea s-a produs exact când am completat pagina aia blestemată, după ce el mi-a zis că n-a simţit aşa ceva pentru nimeni, iar Lili, o mai ştii pe Lili? iar Lili mi-a citat chestii de-ale lui, spuse ei, fireşte!
-Ei, hai mă, că poeţii au capacitatea de a iubi POETIC, mai multe odată... Ei bine, şi ginecologii şi psihologii şi inginerii... Moa, toţi sunteţi nişte poeţi! Şi cum te-ai transformat tu?
-Poc!
-Poc?
-Exact aşa.
-Bine, bine, dar în ce?
-În mine. Mă vezi?
-Da!
-E, uite aşa o să mor...
-Iubind... ne-poetic?
-Şi cu gândul că Rose a fost doar un vers dintr-o poezie fără rimă, scrisă de un amator şi premiată cu premiul special la un concurs de poezie pentru... ginecologi.
-Care au terminat tehnologie... La S.H....(nu, nu e vorba de second hand) Dar nu te speria, toţi am trecut prin asta în adolescenţă. De ce să nu păstrezi perioada aia ca pe o poezie rimată?
-Am şters-o!
-Rescrie-o!
-Bine, dar o fac în stilul meu. Pot s-o scriu sub formă de dialog cu tine?
-Da, dar ce-am avea noi de vorbit?
-Aş începe cu hai să vorbim serios acum...
-Noi două n-am vorbit niciodată serios...
-Păi, nu e dovadă de inteligenţă?
-Sunt câţiva care ţi-ar face semn, ntz, ntz, relativitatea, fetiţo...
-M-am gândit şi la asta. Altă dovadă...
-Şi mai sunt câţiva care ţi-ar face şi alt tip de semne...
-În versuri, le-aş întoarce gestul şi le-aş mai spune roşind:
O my Luve's like a red, red rose
That’s newly sprung in June;
O my Luve's like the melodie
That’s sweetly play'd in tune.
As fair art thou, my bonnie lass,
So deep in luve am I:
And I will luve thee still, my dear,
Till a’ the seas gang dry:
Till a’ the seas gang dry, my dear,
And the rocks melt wi’ the sun:
I will luve thee still, my dear,
While the sands o’ life shall run.
And fare thee weel, my only Luve
And fare thee weel, a while!
And I will come again, my Luve,
Tho’ it were ten thousand mile.
Nu voi spune nici măcar că pe mine nu mă mai atinge vreun strop din canicula fabricată într-un laborator malefic. Am terminat cu sutele de grade care mi se lipeau de piele ca plasticul scaunelor ieftine din grădină.
Nu voi spune nici că rafalele mă ocolesc acum de parcă aş fi leproasă şi n-ar vrea vântul să rămână fără aripi şi gheare. Ah, nu am de ce să spun că trăsnetul cade în forme pe lângă mine, dar nu cercuri, nu, de teamă să nu rămân acolo, ca într-o poveste cu magie neagră, şi să-i fur licuricii. De ce aş spune că ploaia se scurge pe marginile unei umbrele imaginare care-a luat de mult forma trupului meu? E atât de uscat pământul la picioarele mele, dar n-am să spun asta.
Nu voi spune nici că nu îmi mai e sete şi nici foame, nu mi-e greu şi nici nu mai ţip.
N-am nimic de spus. Nici măcar că respir de fiecare dată ca şi cum ar fi ultima şi că înghit zâmbete pentru că n-am decât O şansă. N-o să mai trăiesc vreodată, sau dacă se va întâmpla, cum naiba o să ştiu? Aşa că n-am nimic rău sau bun de spus, chiar dacă am nimerit ca dracu', într-un timp, loc, spaţiu... ah, n-am să le spun "nepotrivite"...
Clădirile respiră odată cu mine, maşinile visează încă la nişte călătorii pe malul munţilor şi pe versanţii valurilor, iar oamenii, da, ce bine, oamenii lipsesc.
Ştii ce arome are dimineaţa? Doamne, pe la 08.00, miroase a Turnul Chindiei cu ochii lui întredeschişi, ruşinat de atâtea săruturi şi mângâieri care plutesc deasupra lui, uitate acolo de noaptea trecută.
Dimineaţa, miroase a tramvaiul abia sosit în staţie, miroase a tramvaiul care duce spre sala de pian unde miroase a muzica iubirii. Dimineaţa miroase a drumul spre Dâmboviţa liniştită, unde, la piciorul podului, săream fără frică, neştiind încotro mă vor duce curenţii. Dimineaţa, miroase a oraş cuminte, miroase a libertate şi a aşternuturi foarte calde.
Dimineaţa, pe la 08.00, miroase a copil şi-a tânăr şi-a adult. Dimineaţa, pe la 08.00, simt aroma unei femei abia născute.
-Hai să vorbim serios, acum... Unde şi când s-a produs schimbarea?
-Cine a spus ceva despre schimbare, mai degrabă e vorba despre transformare...
-Băi, dar eşti chiar deşteaptă! Nu-i acelaşi lucru?
-Acelaşi lucru pe dracu. Nu în cazul meu.
-Care dintre ele?
-Uite, Rose, de exemplu... Îl iubeam... poetic, dacă vrei.
-Vreau să-mi explici ce înseamnă a iubi poetic! Ai, aşa, un stil de a te exprima, de dai fiori...
-Dau fiori proştilor, deştepţii nu mă iau în seamă... Că, presupun că era vorba despre fiori de plăcere!
-M-ai atacat!
-Rose de la Red, Red Rose de Robert Burns.
-Mi se pare o poezie cumplit de simplă. Gen cerul e albastru, florile-s colorate, eu te iubesc pe tine, zi-mi şi tu dacă se poate...
-Râzi ca o vacă! Mda, e cumplit de simplă pentru tine. Şi poate şi pentru mine acum, dar atunci o adusese la studiu şi mi se părea că e o dedicaţie.
-Era în programă, doamne!
-Ba nu era. N-am găsit-o în English my Love.
-Da, mă, bine, şi cum iubeai tu poetic, aşa?
-Nu-ţi voi mai suporta mult timp tonul ăsta...
-N-ai ce face. Atâta poţi, atâta zici, vorba ta.
-Păi, nu e dovadă de inteligenţă?
-Că eşti conştientă de prostia ta? Ba daaa...
-Băi, credeam că iubirea e venită din alte dimensiuni, deci nu avea legătură cu materia din care sunt făcută, cu carbonul, cu sângele, cu organele, cu creierul. Era o entitate care mă cotropise pentru că meritam şi eu şi merita şi el.
-Îţi dai seama ce ar fi profitat de el de iubirea ta poetică? Şi cum e cu pagina aia?
-Ah, n-ai uitat! Am păstrat-o pentru ziua în care Rose mi-ar fi declarat iubirea sa...
-Poetică!
-Ha.
-Hai, mă, că aşa şi era. Dacă tu aşa o simţeai, aşa era. Dacă acum, iubirea e rezultatul contopirii instinctelor cu amintiri din copilărie... aşa şi este.
-Mi-ar fi plăcut un interlocutor mai deştept decât mine ca să am ce învăţa...
-Nu există "mai deştept", pentru că ar trebui să existe mai întâi "deştept" pentru un "mai"... Înţelegi?
-Ştii cum s-a produs transformarea?
-Schimbarea.
-Transformarea.
-Cum s-a produs schimbarea?
-Transformarea s-a produs exact când am completat pagina aia blestemată, după ce el mi-a zis că n-a simţit aşa ceva pentru nimeni, iar Lili, o mai ştii pe Lili? iar Lili mi-a citat chestii de-ale lui, spuse ei, fireşte!
-Ei, hai mă, că poeţii au capacitatea de a iubi POETIC, mai multe odată... Ei bine, şi ginecologii şi psihologii şi inginerii... Moa, toţi sunteţi nişte poeţi! Şi cum te-ai transformat tu?
-Poc!
-Poc?
-Exact aşa.
-Bine, bine, dar în ce?
-În mine. Mă vezi?
-Da!
-E, uite aşa o să mor...
-Iubind... ne-poetic?
-Şi cu gândul că Rose a fost doar un vers dintr-o poezie fără rimă, scrisă de un amator şi premiată cu premiul special la un concurs de poezie pentru... ginecologi.
-Care au terminat tehnologie... La S.H....(nu, nu e vorba de second hand) Dar nu te speria, toţi am trecut prin asta în adolescenţă. De ce să nu păstrezi perioada aia ca pe o poezie rimată?
-Am şters-o!
-Rescrie-o!
-Bine, dar o fac în stilul meu. Pot s-o scriu sub formă de dialog cu tine?
-Da, dar ce-am avea noi de vorbit?
-Aş începe cu hai să vorbim serios acum...
-Noi două n-am vorbit niciodată serios...
-Păi, nu e dovadă de inteligenţă?
-Sunt câţiva care ţi-ar face semn, ntz, ntz, relativitatea, fetiţo...
-M-am gândit şi la asta. Altă dovadă...
-Şi mai sunt câţiva care ţi-ar face şi alt tip de semne...
-În versuri, le-aş întoarce gestul şi le-aş mai spune roşind:
O my Luve's like a red, red rose
That’s newly sprung in June;
O my Luve's like the melodie
That’s sweetly play'd in tune.
As fair art thou, my bonnie lass,
So deep in luve am I:
And I will luve thee still, my dear,
Till a’ the seas gang dry:
Till a’ the seas gang dry, my dear,
And the rocks melt wi’ the sun:
I will luve thee still, my dear,
While the sands o’ life shall run.
And fare thee weel, my only Luve
And fare thee weel, a while!
And I will come again, my Luve,
Tho’ it were ten thousand mile.
Nu voi spune nici măcar că pe mine nu mă mai atinge vreun strop din canicula fabricată într-un laborator malefic. Am terminat cu sutele de grade care mi se lipeau de piele ca plasticul scaunelor ieftine din grădină.
Nu voi spune nici că rafalele mă ocolesc acum de parcă aş fi leproasă şi n-ar vrea vântul să rămână fără aripi şi gheare. Ah, nu am de ce să spun că trăsnetul cade în forme pe lângă mine, dar nu cercuri, nu, de teamă să nu rămân acolo, ca într-o poveste cu magie neagră, şi să-i fur licuricii. De ce aş spune că ploaia se scurge pe marginile unei umbrele imaginare care-a luat de mult forma trupului meu? E atât de uscat pământul la picioarele mele, dar n-am să spun asta.
Nu voi spune nici că nu îmi mai e sete şi nici foame, nu mi-e greu şi nici nu mai ţip.
N-am nimic de spus. Nici măcar că respir de fiecare dată ca şi cum ar fi ultima şi că înghit zâmbete pentru că n-am decât O şansă. N-o să mai trăiesc vreodată, sau dacă se va întâmpla, cum naiba o să ştiu? Aşa că n-am nimic rău sau bun de spus, chiar dacă am nimerit ca dracu', într-un timp, loc, spaţiu... ah, n-am să le spun "nepotrivite"...
Şi pe acestea
Cerul se-ntinde sub tălpile mele,
Norii iau forme sublime sub ele.
Păsări rebele-şi frâng zborul timid,
Aerul plânge cu aspru acid.
Sus, peste Rai, străluceşte nimicul.
Apă din pietre inundă ibricul,
Se scurge pe tălpi şi le-neacă avântul,
Norii se-agaţă de mine ca gândul.
Vântul mă latră şi calc peste soare,
Fug peste Rai, în Infernul ce doare,
Cu dracii lui mici şi luminile-i chioare,
Găsesc mai mult sânge şi-l iau ca licoare.
Învăţ sfâşierea de suflete triste,
Cu ochii lor mari şi cu nasu-n batiste.
Le rup din cădere şi-atrag o furtună
Ce stinge lumina din Iadul cu humă.
Mă-ntorc jos, sub cerul ce-aşteaptă cuminte
Ca tălpile mele mult timp să-l alinte.
Dar singurul lucru ce-i mângâie vântul
Sunt ochii mei putrezi, sfidându-şi pământul.
Ar trebui să existe o lume de dincolo
pentru iubiri ca ale noastre...
Să se consume acolo
în adevarata lor splendoare.
Să se acopere universul
cu săruturi şi mângâieri,
Să nu mai moară lacrimile
Şi să plângă cu lumină întunericul.
Doamne, cumpăr loc in Paradis,
Dar lasă-mă să iubesc
Până mă voi transforma din nou
În om de nimic…
Şi tot asa!
II
Mi-am plâns de milă
Că sunt om şi nu sunt plantă...
Imaginându-mi că dacă aş fi plantă
Nu mi-aş plânge de milă.
Aş fi trăit clipe fără să le trăiesc,
Ca plantă nu m-aş mai fi întrebat dacă mai există
Alt loc pentru mine,
Crescând mereu în locul în care am murit...
Nici măcar mulţumire n-ar fi existat.
Aş fi fost şi atât.
Aşa cum sunt acum.
Numai că acum mi-e ciudă că îmi doresc să fiu altceva...
Mereu altceva. Altundeva, în alt timp...
Şi mai plâng pentru că dacă am fost şi plantă
Nu-mi mai amintesc de şi atunci
Îmi plângeam de milă.
III
Se despică cerul!
Îmi vine să vărs sângele şi să adun în vene aer;
Aş muri mai repede, numai să nu mai simt
cum se despică cerul
când realizez că voi muri.
Se cutremură marea!
Aş vrea sa jupoi muşchii şi să mă acopăr cu valuri;
Îmi vine să ucid, numai să nu mai simt
cum se cutremură marea
când realizez ca aţi putea muri.
Putrezeşte poezia!
Îmi vine să crestez creierul şi să îndes acolo Cuvântul;
Aş cerşi Divinitaţii, numai să nu mai simt
cum putrezeşte poezia
când realizez că nu există Divinitate...
Când realizez că nu exist şi nu existati.
Norii iau forme sublime sub ele.
Păsări rebele-şi frâng zborul timid,
Aerul plânge cu aspru acid.
Sus, peste Rai, străluceşte nimicul.
Apă din pietre inundă ibricul,
Se scurge pe tălpi şi le-neacă avântul,
Norii se-agaţă de mine ca gândul.
Vântul mă latră şi calc peste soare,
Fug peste Rai, în Infernul ce doare,
Cu dracii lui mici şi luminile-i chioare,
Găsesc mai mult sânge şi-l iau ca licoare.
Învăţ sfâşierea de suflete triste,
Cu ochii lor mari şi cu nasu-n batiste.
Le rup din cădere şi-atrag o furtună
Ce stinge lumina din Iadul cu humă.
Mă-ntorc jos, sub cerul ce-aşteaptă cuminte
Ca tălpile mele mult timp să-l alinte.
Dar singurul lucru ce-i mângâie vântul
Sunt ochii mei putrezi, sfidându-şi pământul.
Ar trebui să existe o lume de dincolo
pentru iubiri ca ale noastre...
Să se consume acolo
în adevarata lor splendoare.
Să se acopere universul
cu săruturi şi mângâieri,
Să nu mai moară lacrimile
Şi să plângă cu lumină întunericul.
Doamne, cumpăr loc in Paradis,
Dar lasă-mă să iubesc
Până mă voi transforma din nou
În om de nimic…
Şi tot asa!
II
Mi-am plâns de milă
Că sunt om şi nu sunt plantă...
Imaginându-mi că dacă aş fi plantă
Nu mi-aş plânge de milă.
Aş fi trăit clipe fără să le trăiesc,
Ca plantă nu m-aş mai fi întrebat dacă mai există
Alt loc pentru mine,
Crescând mereu în locul în care am murit...
Nici măcar mulţumire n-ar fi existat.
Aş fi fost şi atât.
Aşa cum sunt acum.
Numai că acum mi-e ciudă că îmi doresc să fiu altceva...
Mereu altceva. Altundeva, în alt timp...
Şi mai plâng pentru că dacă am fost şi plantă
Nu-mi mai amintesc de şi atunci
Îmi plângeam de milă.
III
Se despică cerul!
Îmi vine să vărs sângele şi să adun în vene aer;
Aş muri mai repede, numai să nu mai simt
cum se despică cerul
când realizez că voi muri.
Se cutremură marea!
Aş vrea sa jupoi muşchii şi să mă acopăr cu valuri;
Îmi vine să ucid, numai să nu mai simt
cum se cutremură marea
când realizez ca aţi putea muri.
Putrezeşte poezia!
Îmi vine să crestez creierul şi să îndes acolo Cuvântul;
Aş cerşi Divinitaţii, numai să nu mai simt
cum putrezeşte poezia
când realizez că nu există Divinitate...
Când realizez că nu exist şi nu existati.
Aşa scriam...
Replica
1 ianuarie 2001
-Luceafăr dulce ce luceşti
Pe bolta nopţii mele,
De ce-aşa rece mă priveşti
Şi-mi spui cuvinte grele?
Sunt doar un om şi-abia-nţeleg
Ce sufletul îmi spune.
Abia pricep... Şi tot ce neg
Azi, mâine-s bune.
Zicând aşa, se depărtă
De tânărul ce doarme,
Cu pieptul trist ea respiră
Suspinele să sfarme.
-Hyperion, ştiu că m-auzi!
Tu nu-nţelegi nimica?
Nu vreau acum ca tu să scuzi...
Sau eu. Sau s-alung frica...
Nu poţi! Nu pot nici eu... Nici tu
Să schimbi din carne spirit,
Şi nu că nu vreau am spus nu,
Ci poate-aşa mi-i ursit.
Eu nu-l iubesc pe Cătălin
Cum te iubesc pe tine,
Ci numai trupul mi-l alin
Şi fug de dor, de mine!
Luceafărul se-ntoarse brusc,
Cu lacrimi vechi, amare
Şi o privi cu chin nespus
Şi se-aruncă în mare...
Ea, tremurând, îl aşteptă
Iar, el să se coboare,
Cu vălul lung se-nfăşură
De teamă şi răcoare.
El apăru cum numa-n vis
Un geniu se arată,
Cu ochii mari şi părul nins
Şi trist ca niciodată.
-Căci ce-am văzut mie de ajuns!
Eu am crezut în tine...
Tu... altceva tu mi-ai cerut
Strigând atunci la mine.
De ce te-ai ridicat din nou
Să-mi amăgeşti simţirea,
Când, clar, văzut-am braţul tău
Dând înapoi iubirea?
De ce mi-ai mai cerut să plec
Şi să devin ca tine,
Dacă ştiai că totu-i sec
În ce urma... şi vine...
De ce nu m-ai lăsat acum
Ca să rămân departe?
-Pentru că trebuia să-ţi spun
'Nainte de-a mea moarte!
Iubirea pentru tine-i tot
Ce-n seamnă puritatea
Şi aş veni, numai să pot
S-ating eternitatea!
Ce simt eu pentr-un muritor
E natural şi putred
Şi crudă sunt, da'n viitor
Alt el-mi va fi în suflet.
Tu eşti din altă lume, da!
Şi tu iubeşti eternul,
Dar eu sunt mică-n faţa ta,
În mine e Infernul...
-Ce vrei să spui tu, Cătălina,
Ce vorbe-s astea toate?
-Nu-asupra mea e pusă vina,
Ci vina e în toate!
Niciunul din noi n-a ştiut
De la-nceput să vadă...
Şi amândoi am fost ursiţi
În lumea sa să cadă.
Vei fi mereu, Hyperion,
Căci te iubesc de-o viaţă,
Tu eşti iubirea-adevărată,
Restul e numai gheaţă!
Zicând aşa, se-ntoarce-alene
La tânărul ce doarme,
Cu pieptul greu, ea respiră
Suspinele să farme.
Şi adormi cu gândul dus
La viaţa ei prea scurtă,
Iubind Luceafărul de Sus
Ea se simţea măruntă.
-Trăind în cercul vostru strâmt,
Nimic nu mă petrece,
Ci eu, în lumea mea, mă simt
Nefericită, rece.
Flirt
Te privesc, te admir, te contemplu.
Impresionante lucruri m-aprind.
Când tremur în marele-ţi templu,
Suflând în durere, mă mint.
Un strat de ciudată cenuşă
Pluteşte pe cerul deschis.
Noi doi ne-amăgim des, din uşă,
Cu-un suflu ce-abia e permis.
Stropi vechi, motorină şi clor
Mă ard. Mă alină cuvinte,
Dorinţa-mi le prinde din zbor
Şi venele roşii le-aprinde.
Trei gratii înalte, din pietre
Mă spânzur-aiurea de-un tei,
M-aş rupe de ele cu sete,
Lipseşte doar setul de chei.
Târându-mă-n ape şi ceaţă,
În cuşcă... aud fumul greu.
Zgâriind cu purtarea-ţi pe faţă,
Întuneci, zâmbind, drumul meu.
Şi pleci. Înainte ai totul.
Mocirlă-i în ceas şi în geam.
Clădit din mocirlă, cu cotul,
Încerc mizerabilul ram...
14 aug 2000
Revoltă
Ai rupt bucăţi din mine
Şi le-ai lăsat în urmă
Să le culeagă alţii
Cu simţul lor de turmă.
M-ai luat din mine, Doamne,
Şi datu-m-ai la pietre,
Să mă ucidă păsări
Cu ciocurile drepte.
M-ai rupt în multe, Doamne,
Şi m-ai înstrăinat,
Cu zâmbetul pe buze
De mine ai uitat.
Şi m-ai adus în lume,
Cu ochiul m-ai legat,
Şi-am realizat, Stăpâne,
Că-s goală... Şi-am uitat.
aug 2001
Vechime inedită
Te ştiu de-un timp şi-mi pare
Că te cunosc de-un ceas,
Dar gura ta şi ochii
Mi-aduc aminte, parcă, de ieri,
De-un bun rămas.
Te-am mai văzut eu, totuşi,
Şi prea te ştiu, prea bine!
Cu gura ta, cu ochii
Alunecând pe mine.
Te ştiu din altă viaţă,
Mi-erai probabil trupul.
Căci te urăsc cum numai
Pe mine,-o biată carne,
Eu aş putea ucide,
C-o vorbă sau privire.
Şi mi-e prea drag de tine
Să te primesc cu-uimire.
Te-aştept cu foc în minte,
Cu foc în ochi şi-n piele,
Te recunosc o clipă,
ne pierdem printre ele
Şi-uităm că mâine, sigur,
Rămânem doar cuvinte.
29 mai 1999
Mă sprijin de tocul uşii. Chiar dacă se va întoarce spre bucătărie nu mă va observa pentru că ţin afară doar fruntea şi ochii, pregătită să mă retrag imediat ce aş simţi că s-ar putea uita.
În faţa unei imense combine muzicale îşi agită braţele, dirijând o orchestră imaginară. Ascultă Beethoven, Simfonia a V-a, partea a 1-a, şi exagerează. Scutură capul în toate direcţiile, pare că se va rupe în mii de bucăţele. Cere viorilor mai multă virtuozitate.
Apoi, uşor, şopteşte"piano", pregăteşte un forte şi...
Dansează... Mă retrag cu totul în bucătărie şi îmi acopăr gura cu palmele. Doamne, oare ce s-ar întâmpla dacă m-ar vedea aici?
Tot cu gura acoperită de palmele-mi transpirate, mă întorc, scot iar puţin capul în afara tocului uşii şi îl găsesc dirijând un dialog fascinant. Braţele lui par să dea naştere sunetelor cu forţa creatoare, am impresia că întreg trupul lui recompune Simfonia... Fiecare celulă a sa cântă, fiecare moleculă e acolo, cu Beethoven. Probabil că orchestra noastră nu ştie să-l bucure aşa cum face cea de pe CD.
Urmează un moment sublim. Totul creşte, creşte, creşte, creşte... Apogeul! Toţi muşchii i se încordează, din braţe aproape că ies flăcări... Respiră cu zgomot şi strigă: cântaţi, cântaţi!
Îmi tremură picioarele pentru că sunt fascinată de el şi de prima parte a Simfoniei a V-a pe care n-am ştiut niciodată să o ascult.
Nu oboseşte. Spatele lui e foarte... M-aş apropia de el şi l-aş săruta pe tot spatele, mi-aş înfige unghiile în carnea lui transpirată... Discută cu corzile acum şi cu clarinetiştii. Îi pregăteşte pentru un nou fortissimo... Acum e punctul culminant! E greu de înţeles pentru ignoranţi ca şi mine, dar el e exact acolo! El e în muzică, în mijlocul sunetelor, e stăpânul lor, e sclavul lor, e frumos! E atât de frumos! Un bărbat care învinge efemerul, aruncându-se cu întreaga lui fiinţă în mijlocul sunetelor, contopindu-se cu întreg Universul prin ele! Sunt aşa de fericită că pot simţi, chiar dacă de departe, comuniunea lui cu Infinitul! Atât de sus îl simt, îl văd, îl aud! E în altă lume şi eu am puterea să înţeleg...
Se mişcă încontinuu şi dirijează faimoasa lui orchestră imaginară. Toată lumea îl ascultă, toată lumea cântă Beethoven. Totul e trepidant, ritmul e alert, şi el gâfâie şi dirijează şi simt cum trăieşte şi-l văd cum respiră prin note şi prin Beethoven.
Gata. S-a oprit. S-a terminat. Mă sprijin de perete şi îmi iau mâinile de la gură. Respir şi eu foarte repede, ca şi cum aş fi fost el. Mă doare întreaga mea fiinţă care a privit Infinitul prin el. Îmi şterg sudoarea de pe funte şi închid ochii. Încerc să refac întâlnirea mea cu Absolutul prin întâlnirea lui cu Beethoven. Las să-mi cadă geanta şi mă îndrept spre sufragerie. E în picioare, cu faţa către mine, exact în locul de unde a dirijat, cu ochii închişi, ascultând parcă aplauzele... Dar, nu! Nu aplauze ascultă el, ci poate chiar pe compozitor... Îi vorbeşte! Cei care aplaudă nu ştiu de ce, ei nu ştiu ce a văzut el prin sunete, bătăile din palmele lor trecătoare nu au nicio importanţă. Stă cu braţele pe lângă corp şi cu capul ridicat, ochii sunt tot închişi, ca pentru o rugăciune. Încerc să nu-l rup de acolo. Dau să mă întorc, dar mă simte. Deschide ochii şi se uită la mine deloc speriat. Mă priveşte de parcă ar fi ştiut că fusesem acolo. Că eram acolo. N-am curaj să spun ceva pentru că privirea lui mă ţine nemişcată. Sunt amorţită şi nu pot nici măcar să-i zâmbesc. Aştept, într-un fel, să se rupă odată de ceea ce atinsese, pentru că pare încă în transă. Poate că nici nu mă vede. Continuă să mă privească.
-Vino lângă mine!
Mi-o spune atât de natural, încât mie mi s-a părut mai degrabă că nici măcar nu şi-a mişcat vreun muşchi şi că eu de fapt auzisem asta în gând. Cel mai puternic cutremur care s-a pomenit vreodată pe lumea asta îmi zguduie întreg corpul. Creierul meu retransmite tot felul de senzaţii dureroase, pe măsură ce analizează informaţia primită... Gura îmi e încleştată şi nu îmi pot imagina cum arată faţa mea. Am pierdut controlul muşchilor feţei, picioarelor, mâinilor şi mă simt închisă în mine, neputând să răzbat afară şi să mă observ, să mă controlez, să pot face ceva, orice! Niciunul din noi nu se mişcă. Legătura dintre cele două lumi a fost făcută. Cuvintele lui au lipit două continente, au spart în mii de valuri oceanele. Aş vrea să îi recit ceva din Nichita Stănescu, dar nu pot vorbi. El înţelege că nu mă pot mişca şi se apropie. Respir din ce în ce mai greu... Îl revăd dirijând, îi revăd spatele în care mi-aş înfige unghiile şi închid ochii exact în momentul în care îmi atinge faţa. Mă trage spre el, mă lipeşte de el, îmi mângâie spatele şi pentru că tocmai m-am clătinat, mă ia în braţe. Are gustul Infinitului. Sărut Absolutul!
1 ianuarie 2001
-Luceafăr dulce ce luceşti
Pe bolta nopţii mele,
De ce-aşa rece mă priveşti
Şi-mi spui cuvinte grele?
Sunt doar un om şi-abia-nţeleg
Ce sufletul îmi spune.
Abia pricep... Şi tot ce neg
Azi, mâine-s bune.
Zicând aşa, se depărtă
De tânărul ce doarme,
Cu pieptul trist ea respiră
Suspinele să sfarme.
-Hyperion, ştiu că m-auzi!
Tu nu-nţelegi nimica?
Nu vreau acum ca tu să scuzi...
Sau eu. Sau s-alung frica...
Nu poţi! Nu pot nici eu... Nici tu
Să schimbi din carne spirit,
Şi nu că nu vreau am spus nu,
Ci poate-aşa mi-i ursit.
Eu nu-l iubesc pe Cătălin
Cum te iubesc pe tine,
Ci numai trupul mi-l alin
Şi fug de dor, de mine!
Luceafărul se-ntoarse brusc,
Cu lacrimi vechi, amare
Şi o privi cu chin nespus
Şi se-aruncă în mare...
Ea, tremurând, îl aşteptă
Iar, el să se coboare,
Cu vălul lung se-nfăşură
De teamă şi răcoare.
El apăru cum numa-n vis
Un geniu se arată,
Cu ochii mari şi părul nins
Şi trist ca niciodată.
-Căci ce-am văzut mie de ajuns!
Eu am crezut în tine...
Tu... altceva tu mi-ai cerut
Strigând atunci la mine.
De ce te-ai ridicat din nou
Să-mi amăgeşti simţirea,
Când, clar, văzut-am braţul tău
Dând înapoi iubirea?
De ce mi-ai mai cerut să plec
Şi să devin ca tine,
Dacă ştiai că totu-i sec
În ce urma... şi vine...
De ce nu m-ai lăsat acum
Ca să rămân departe?
-Pentru că trebuia să-ţi spun
'Nainte de-a mea moarte!
Iubirea pentru tine-i tot
Ce-n seamnă puritatea
Şi aş veni, numai să pot
S-ating eternitatea!
Ce simt eu pentr-un muritor
E natural şi putred
Şi crudă sunt, da'n viitor
Alt el-mi va fi în suflet.
Tu eşti din altă lume, da!
Şi tu iubeşti eternul,
Dar eu sunt mică-n faţa ta,
În mine e Infernul...
-Ce vrei să spui tu, Cătălina,
Ce vorbe-s astea toate?
-Nu-asupra mea e pusă vina,
Ci vina e în toate!
Niciunul din noi n-a ştiut
De la-nceput să vadă...
Şi amândoi am fost ursiţi
În lumea sa să cadă.
Vei fi mereu, Hyperion,
Căci te iubesc de-o viaţă,
Tu eşti iubirea-adevărată,
Restul e numai gheaţă!
Zicând aşa, se-ntoarce-alene
La tânărul ce doarme,
Cu pieptul greu, ea respiră
Suspinele să farme.
Şi adormi cu gândul dus
La viaţa ei prea scurtă,
Iubind Luceafărul de Sus
Ea se simţea măruntă.
-Trăind în cercul vostru strâmt,
Nimic nu mă petrece,
Ci eu, în lumea mea, mă simt
Nefericită, rece.
Flirt
Te privesc, te admir, te contemplu.
Impresionante lucruri m-aprind.
Când tremur în marele-ţi templu,
Suflând în durere, mă mint.
Un strat de ciudată cenuşă
Pluteşte pe cerul deschis.
Noi doi ne-amăgim des, din uşă,
Cu-un suflu ce-abia e permis.
Stropi vechi, motorină şi clor
Mă ard. Mă alină cuvinte,
Dorinţa-mi le prinde din zbor
Şi venele roşii le-aprinde.
Trei gratii înalte, din pietre
Mă spânzur-aiurea de-un tei,
M-aş rupe de ele cu sete,
Lipseşte doar setul de chei.
Târându-mă-n ape şi ceaţă,
În cuşcă... aud fumul greu.
Zgâriind cu purtarea-ţi pe faţă,
Întuneci, zâmbind, drumul meu.
Şi pleci. Înainte ai totul.
Mocirlă-i în ceas şi în geam.
Clădit din mocirlă, cu cotul,
Încerc mizerabilul ram...
14 aug 2000
Revoltă
Ai rupt bucăţi din mine
Şi le-ai lăsat în urmă
Să le culeagă alţii
Cu simţul lor de turmă.
M-ai luat din mine, Doamne,
Şi datu-m-ai la pietre,
Să mă ucidă păsări
Cu ciocurile drepte.
M-ai rupt în multe, Doamne,
Şi m-ai înstrăinat,
Cu zâmbetul pe buze
De mine ai uitat.
Şi m-ai adus în lume,
Cu ochiul m-ai legat,
Şi-am realizat, Stăpâne,
Că-s goală... Şi-am uitat.
aug 2001
Vechime inedită
Te ştiu de-un timp şi-mi pare
Că te cunosc de-un ceas,
Dar gura ta şi ochii
Mi-aduc aminte, parcă, de ieri,
De-un bun rămas.
Te-am mai văzut eu, totuşi,
Şi prea te ştiu, prea bine!
Cu gura ta, cu ochii
Alunecând pe mine.
Te ştiu din altă viaţă,
Mi-erai probabil trupul.
Căci te urăsc cum numai
Pe mine,-o biată carne,
Eu aş putea ucide,
C-o vorbă sau privire.
Şi mi-e prea drag de tine
Să te primesc cu-uimire.
Te-aştept cu foc în minte,
Cu foc în ochi şi-n piele,
Te recunosc o clipă,
ne pierdem printre ele
Şi-uităm că mâine, sigur,
Rămânem doar cuvinte.
29 mai 1999
Mă sprijin de tocul uşii. Chiar dacă se va întoarce spre bucătărie nu mă va observa pentru că ţin afară doar fruntea şi ochii, pregătită să mă retrag imediat ce aş simţi că s-ar putea uita.
În faţa unei imense combine muzicale îşi agită braţele, dirijând o orchestră imaginară. Ascultă Beethoven, Simfonia a V-a, partea a 1-a, şi exagerează. Scutură capul în toate direcţiile, pare că se va rupe în mii de bucăţele. Cere viorilor mai multă virtuozitate.
Apoi, uşor, şopteşte"piano", pregăteşte un forte şi...
Dansează... Mă retrag cu totul în bucătărie şi îmi acopăr gura cu palmele. Doamne, oare ce s-ar întâmpla dacă m-ar vedea aici?
Tot cu gura acoperită de palmele-mi transpirate, mă întorc, scot iar puţin capul în afara tocului uşii şi îl găsesc dirijând un dialog fascinant. Braţele lui par să dea naştere sunetelor cu forţa creatoare, am impresia că întreg trupul lui recompune Simfonia... Fiecare celulă a sa cântă, fiecare moleculă e acolo, cu Beethoven. Probabil că orchestra noastră nu ştie să-l bucure aşa cum face cea de pe CD.
Urmează un moment sublim. Totul creşte, creşte, creşte, creşte... Apogeul! Toţi muşchii i se încordează, din braţe aproape că ies flăcări... Respiră cu zgomot şi strigă: cântaţi, cântaţi!
Îmi tremură picioarele pentru că sunt fascinată de el şi de prima parte a Simfoniei a V-a pe care n-am ştiut niciodată să o ascult.
Nu oboseşte. Spatele lui e foarte... M-aş apropia de el şi l-aş săruta pe tot spatele, mi-aş înfige unghiile în carnea lui transpirată... Discută cu corzile acum şi cu clarinetiştii. Îi pregăteşte pentru un nou fortissimo... Acum e punctul culminant! E greu de înţeles pentru ignoranţi ca şi mine, dar el e exact acolo! El e în muzică, în mijlocul sunetelor, e stăpânul lor, e sclavul lor, e frumos! E atât de frumos! Un bărbat care învinge efemerul, aruncându-se cu întreaga lui fiinţă în mijlocul sunetelor, contopindu-se cu întreg Universul prin ele! Sunt aşa de fericită că pot simţi, chiar dacă de departe, comuniunea lui cu Infinitul! Atât de sus îl simt, îl văd, îl aud! E în altă lume şi eu am puterea să înţeleg...
Se mişcă încontinuu şi dirijează faimoasa lui orchestră imaginară. Toată lumea îl ascultă, toată lumea cântă Beethoven. Totul e trepidant, ritmul e alert, şi el gâfâie şi dirijează şi simt cum trăieşte şi-l văd cum respiră prin note şi prin Beethoven.
Gata. S-a oprit. S-a terminat. Mă sprijin de perete şi îmi iau mâinile de la gură. Respir şi eu foarte repede, ca şi cum aş fi fost el. Mă doare întreaga mea fiinţă care a privit Infinitul prin el. Îmi şterg sudoarea de pe funte şi închid ochii. Încerc să refac întâlnirea mea cu Absolutul prin întâlnirea lui cu Beethoven. Las să-mi cadă geanta şi mă îndrept spre sufragerie. E în picioare, cu faţa către mine, exact în locul de unde a dirijat, cu ochii închişi, ascultând parcă aplauzele... Dar, nu! Nu aplauze ascultă el, ci poate chiar pe compozitor... Îi vorbeşte! Cei care aplaudă nu ştiu de ce, ei nu ştiu ce a văzut el prin sunete, bătăile din palmele lor trecătoare nu au nicio importanţă. Stă cu braţele pe lângă corp şi cu capul ridicat, ochii sunt tot închişi, ca pentru o rugăciune. Încerc să nu-l rup de acolo. Dau să mă întorc, dar mă simte. Deschide ochii şi se uită la mine deloc speriat. Mă priveşte de parcă ar fi ştiut că fusesem acolo. Că eram acolo. N-am curaj să spun ceva pentru că privirea lui mă ţine nemişcată. Sunt amorţită şi nu pot nici măcar să-i zâmbesc. Aştept, într-un fel, să se rupă odată de ceea ce atinsese, pentru că pare încă în transă. Poate că nici nu mă vede. Continuă să mă privească.
-Vino lângă mine!
Mi-o spune atât de natural, încât mie mi s-a părut mai degrabă că nici măcar nu şi-a mişcat vreun muşchi şi că eu de fapt auzisem asta în gând. Cel mai puternic cutremur care s-a pomenit vreodată pe lumea asta îmi zguduie întreg corpul. Creierul meu retransmite tot felul de senzaţii dureroase, pe măsură ce analizează informaţia primită... Gura îmi e încleştată şi nu îmi pot imagina cum arată faţa mea. Am pierdut controlul muşchilor feţei, picioarelor, mâinilor şi mă simt închisă în mine, neputând să răzbat afară şi să mă observ, să mă controlez, să pot face ceva, orice! Niciunul din noi nu se mişcă. Legătura dintre cele două lumi a fost făcută. Cuvintele lui au lipit două continente, au spart în mii de valuri oceanele. Aş vrea să îi recit ceva din Nichita Stănescu, dar nu pot vorbi. El înţelege că nu mă pot mişca şi se apropie. Respir din ce în ce mai greu... Îl revăd dirijând, îi revăd spatele în care mi-aş înfige unghiile şi închid ochii exact în momentul în care îmi atinge faţa. Mă trage spre el, mă lipeşte de el, îmi mângâie spatele şi pentru că tocmai m-am clătinat, mă ia în braţe. Are gustul Infinitului. Sărut Absolutul!
Linişte, de Paşte
În cimitir întunericul nu are linişte
De când copacii de acolo se hrănesc
Cu seva trupurilor şi a lacrimilor de pe cruci,
Cu Lumina care pigmentează locul, violent,
Ca după o ploaie cu stele căzătoare.
Stelele căzătoare se aşează astfel mereu în cimitir,
De Paşte, şi atunci le poate vedea oricine.
Copacii din cimitir se hrănesc cu amintirile trupurilor
Şi devin cei mai înalţi din tot oraşul.
Sufletele din scoarţa lor
Strigă după umbrele care se îndepărtează.
Gândurile nu se aud dacă nu sunt rostite,
Iar stelele se sting până spre dimineaţă,
Lumina lor ajungând în frunzele aceloraşi copaci.
În cimitir, întunericul nu are linişte.
De când copacii de acolo se hrănesc
Cu seva trupurilor şi a lacrimilor de pe cruci,
Cu Lumina care pigmentează locul, violent,
Ca după o ploaie cu stele căzătoare.
Stelele căzătoare se aşează astfel mereu în cimitir,
De Paşte, şi atunci le poate vedea oricine.
Copacii din cimitir se hrănesc cu amintirile trupurilor
Şi devin cei mai înalţi din tot oraşul.
Sufletele din scoarţa lor
Strigă după umbrele care se îndepărtează.
Gândurile nu se aud dacă nu sunt rostite,
Iar stelele se sting până spre dimineaţă,
Lumina lor ajungând în frunzele aceloraşi copaci.
În cimitir, întunericul nu are linişte.
Poezii, iubire...
Ne minţi
Gândeam pe-atunci că eşti, iubire.
Doar noi nu ştim să preţuim,
Habar n-avem să ne iubim
Şi să culegem fericire.
Te-au scris atâţia, te-au descris
Cu vorbe mari şi cu crezare,
Precum scriau, în forme rare
Mi te-arătai şi mie-n vis.
Te-am văzut chiar în realitate,
Puteam să jur că eşti chiar tu,
Şi-un timp ţi-am dat şi eu dreptate,
C-aşa vor ei, să-ţi zică nu.
Credeam că te-am găsit, frumoaso,
Şi m-am rugat să te păstrez
Si doar cu tine să dansez
Pe gheaţa vieţii… păguboaso!
Ştii bine c-ai minţit o lume
Şi dacă eşti, nu eşti lumină.
Eşti întuneric, rânjet, plină
Doar de emoţii din parfume.
Eşti egoism, eşti ură, nimic eşti.
M-am înecat destul în lacrimi, vise,
Căci m-am lovit de porţile-ţi închise
Când ar fi trebuit să mă primeşti.
Şi eşti prostie ce tot vine,
Iar eu, o proastă, i-am crezut
Pe cei ce-au scris că te-au văzut,
Dar n-apucară să termine…
Şi dacă-oi mai veni la mine
Să-mi spui că tu eşti, o să ştiu,
Pierdut ţi-e timpu’, -i prea târziu
Să mă mai ai, să cred în tine.
Mă resemnez iubind ca mine,
Atât cât pot şi-aşa cum ştiu.
În creier cred, e cel mai viu
Şi nu îmi cere precum tine
Un sacrificiu inutil.
19 martie 2000
Vanitate de poet, mărturisită
„Şi mă gândesc că dacă mor
Şi-abia apoi o să citiţi ce scriu,
Ce rost va mai avea să mă iubiţi
Când n-o s-aud nimic din strâmt sicriu?
Cum să-nţeleg că sunteţi fericiţi
Când vă citiţi în mine-al vostru dor?
Cum să vă văd că râdeţi de uimire,
Căci tot ce-am scris în versuri v-a plăcut,
C-am aşezat perfect imagini vii
Peste imagini albe din trecut,
C-am scris în forme mii şi mii
Ce voi gândiţi în marea rătăcire?
Cum o să-aud că mă felicitaţi
Şi v-aţi dori să fiţi exact ca mine,
Să scrieţi mari filosofii din vise
Şi să pătrundeţi tainele divine
Cu mintea şi cu mâna, nepermise,
Şi că din zboru-mi voi vă înfruptaţi?
Şi cum să cred că voi trăi de-acum
Cât timp voi toţi mă veţi citi în suflet
Şi mă veţi pomeni cu mulţumire
Că-n rătăcire va sprijin în umblet,
Şi că în mine aţi găsit iubire,
Şi că din versuri n-aţi cules doar spumă?
Sunt egoist, dar vreau s-aud cum mă iubiţi
Acum! Că v-am salvat şi astfel, chiar şi eu
M-am mântuit pe lumea astea neagră,
Că-n suflete de oameni sunt un zeu!
Cu egoism eu rog o lume-ntreagă:
Nu mă lăsaţi să mor ca să mă ştiţi!
Ar trebui să judec totul altfel,
Să scriu pentru-a rămâne apoi cu voi,
Să nu îmi pese de mândria falsă
Ci doar s-aspir la faima de apoi,
De după moarte, după faţa-mi arsă…
Dar vreau să ştiu c-am reuşit
Să mă aduc într-un sfârşit
La nemurire!”
… aşa gândea un mic poet,
Cu atât de multe de aflat,
Cu şi mai multe de-nvăţat
Până s-ajungă înţelept.
Noiembrie 2000
Dovadă
Dumnezeul nu mă lasă
Să schimb eu totul în bine.
Pare-mi-se că nu-i place
Plictiseala rea ce vine.
El se crede totul, totul,
Şi-ar putea, dacă ar vrea
Să încuie şi plictisul
Şi să nască… altceva.
Dar îi place mult să vadă
Cum ne chinuie azi răul.
Crede, poate, Bunul nostru
Că-i cam scurt pentru noi hăul.
Mai avem şi conştiinţa
Nimiciei noastre-amare
Şi ne lasă umilinţa
De a ne topi în soare
Ca un fulg alb de zăpadă
Pe un deget- nu-i dovadă
Că îi place jocul nostru
De-a nebunii efemeri
Ce plutesc uşor în cadă?
„ Ce spectacol, ce splendoare
Joacă oameni pe Pământ!
Ce durere şi ce-i doare!
Merită să-i vezi plângând.
Sunt frumoşi, aşa în lacrimi…
Uite, uite-i cum mă roagă
Să le iert ale lor patimi.
Dacă-ar ştii de fapt plăpânzii,
C-a lor lume mi-este dragă!”
15 iunie 2000
Lucrurile mele
Voi, lucruri, veţi muri cu mine!
Căci numai eu vă simt aşa
Şi v-aţi născut prin viaţa mea,
De simţurile-mi sunteţi pline.
I-aşa de trist, dar nu vă pot salva!
Chiar dacă veţi rămâne-apoi în lume,
Alţi ochi n-or ştii să vă adune
Şi să vă vadă cu privirea mea.
Îmi pare rău că vă voi lua cu mine
Şi-mi pare rău că mă voi lua şi eu,
Îmi pare rău, voi, lucrurile mele,
Că iarbă sunt şi-aşa voi fi mereu.
Ah, viaţă veşnică amară,
Tu nu exişti nici pentru note pline,
Nici pentru cer, nici pentru verzi coline,
Sau apă rece, ori apus de vară.
Şi nu exişti nici pentru el ca geniu,
Sau pentru codru şi comoara lui,
Sau pentru flori, şi fără să spui
Tu nu exişti nici pentru tine!
6 aprilie 2001
Paşte
Suntem atât de mici,
Încât nici nu-i nevoie să ne ierţi!
N-avem valoare. Cu ţigările-ntre dinţi,
Ne ştim giganţi, ne ştii furnici.
Iar te-am cântat în cor
Cu-njurături şi mucuri de noroi.
Ardea un foc, dar doar în ceară nu şi-n noi
Şi de mâncare şi instincte ne-a fost dor.
Iar te-am uitat...
De fapt, noi niciodată nu te-am vrut,
Decât când ca Mare Bun ai apărut,
Deşi doar poate-n noi greşit creat.
Îmi pare rău c-ai râs de noi,
Nici râsete nu merităm,
mici pete negre în noroi,
E vai de noi, e vai de voi!
15 apr 2001
Copacule!
M-aş închide în tine, copac înalt şi tânăr!
Mă văd urcând cu seva, cu iarba şi pădurea
Şi te-aş îmbrăţişa, acoperind cu gura
Durerile-ţi tăcute.
Căci creanga ta mă cheamă să-mi legene povestea,
Aud prin aer vocea-i de leagăn de poveşti
Şi ştiu că-n ea-i un suflet cu care mă priveşti
Legănându-mi ochiul.
Căci frunza ta mă strigă cu vântul la subsoară,
Aud prin mine forma-ţi de parte din Întreg,
Ce cântă dulce somnul cu care eu mă leg
Până la tine.
M-aş închide-n tine, copac înalt şi tânăr!
Mă văd urcând cu seva, cu iarba şi pădurea
Şi te-aş îmbrăţişa, acoperind cu gura
Durerile-mi eterne.
30 apr 2001
Cântec
Pentru ce să te cânt astăzi,
Meriţi tu să fii cântat?
Vai, popor cu faţa neagră,
Ce esenţa ai uitat!
De ce să pictez prin mine
Suferinţa ta de veci,
Cine e de vină oare
Că-n mizerie te-neci?
Cine e de vină, ţară?
(Şi vorbesc cu oamenii)
Că nebunii te omoară
Şi gunoaiele sunt mii?
Suferinţa ta e mică.
De-ar fi mare, te-ai lupta.
Ai uitat a ta poveste
Şi nu voi a te cânta!
N-o să fiu reprezentantul,
Glasul, miilor de beţi,
Epigonilor cei putrezi,
Dar care se simt isteţi!
N-o să mint în poezie,
N-o să-i laud pe ţărani,
Căci şi ei pierdut-au firul,
omorându-se pe bani.
N-o să judec societatea...
Nici măcar... e fără rost!
Oricum nu-nţelege nimeni
Şi ce-a fost mai bun, a fost!
Şi tot nimeni a-nţeles.
Astfel, oameni buni şi scurţi,
N-o să cânt, căci aţi surzit
Şi-ascultaţi numai de burţi.
Despre burţi eu n-o să cânt,
C-or să intre în mormânt.
11 mai 2001
1998(15 ani)
SunetPătrund în gânduri şi m-afund
Şi nu mai pot să ies,
Căci e prăpastie fără fund
Şi Sunetul e des
Şi cad şi strig, dar nu m-auzi,
Se pare că nu vrei,
Lovesc în cale pereţi cruzi
Ce mă atrag spre ei.
Încerc să urc, dar nu mă lasă!
Şi simt durere multă.
Ei mă strâng tare-n al lor plasă,
Cruzimea lor e cruntă
Şi vreau să ţip, dar mă opresc.
Nu pot s-aud nimic.
Nu pot acum să-ţi mai vorbesc,
Iar spaţiu-i mult prea mic.
Într-un târziu, aud lumină
Ce cade-n jos... şi plâng.
I-aud căderea-i pură, plină
Şi mă jupoaie-un gând.
Întind o mână către ea,
Mi-alunecă uşor,
Şi încă-o dat', privind-o aşa,
Mă prăbuşesc şi mor.
Clipă
Totu-i frig, dureri deşarte,
Oameni scurţi şi carne crudă.
Parcă mor, dar numai tremur,
Pielea mea se strânge udă.
Ţipă, cad , lovesc şi iartă,
Trece totul, vine noaptea...
Şi-am lăsat nimic în urmă,
Numai chin şi nopţi uitate,
Şi trăind o clipă, poate,
Ne gândim la veşnicie.
Oase, pietre, case goale,
Plânge lumea... şi te uită.
Pentru-o clipă-ai purtat ţoale,
Peste alta ţi le-aruncă.
Şi-s deşarte clipe, oameni,
Şi ni-i frig, ni-i cald, cui pasă?
Că de dus ne ducem sigur.
De ce ceri o casă, masă?
De ce să te chinui viaţă
Şi să-i chinui şi pe alţii,
Cu ce drept ne naştem toţi,
Atârnând de-un fir de aţă?
Şi n-aştept răspuns la totul
Ci trăiesc şi sufăr chinuri
Şi deşert îmi pare locul
Unde scriu prostii, suspinuri.
19 feb. 1999
Moarte
O clipă eşti şi-apoi nu eşti!
Iar urmele ţi-s oase moarte,
Simţi carnea cum se scurge-n parte.
Atunci gândeai... nu mai clipeşti.
Cu viermi, gândaci şi lemnul putred
Respiri. Şi flori îţi cresc pe zbor,
Ochii s-usucă-n trupul umed,
Iar gura râde în nămol.
Mi-e teamă că n-o să-mi mai fie,
Mă doare căci se va opri.
O-nfrunt, mă lupt, dar cu tărie
Ştiu: chiar azi voi adormi.
Şi-aş vrea să fie lin, uşor,
Să simt c-alunec, să nu doară
Pe tata, mama, el... că mor
Şi că ne-am întâlnit în gară.
Poate-o să uit de toţi, de el,
De nopţi, de zile, de-un inel,
De chin, suspin, iubire, cânt,
De dor, de ducă, flori din vânt...
De şcoală, casă... gând sublim!
Poate-o să uit că l-am gândit,
C-am fost un praf mai fericit.
M-a spulberat, m-a risipit.
În chinul aspru de venin,
Speranţa-mi e o cruce mare.
Şi de n-o fi, n-o să mai ştiu!
Să mulţumiţi voi că nu doare!
14 dec. 1999
Gândeam pe-atunci că eşti, iubire.
Doar noi nu ştim să preţuim,
Habar n-avem să ne iubim
Şi să culegem fericire.
Te-au scris atâţia, te-au descris
Cu vorbe mari şi cu crezare,
Precum scriau, în forme rare
Mi te-arătai şi mie-n vis.
Te-am văzut chiar în realitate,
Puteam să jur că eşti chiar tu,
Şi-un timp ţi-am dat şi eu dreptate,
C-aşa vor ei, să-ţi zică nu.
Credeam că te-am găsit, frumoaso,
Şi m-am rugat să te păstrez
Si doar cu tine să dansez
Pe gheaţa vieţii… păguboaso!
Ştii bine c-ai minţit o lume
Şi dacă eşti, nu eşti lumină.
Eşti întuneric, rânjet, plină
Doar de emoţii din parfume.
Eşti egoism, eşti ură, nimic eşti.
M-am înecat destul în lacrimi, vise,
Căci m-am lovit de porţile-ţi închise
Când ar fi trebuit să mă primeşti.
Şi eşti prostie ce tot vine,
Iar eu, o proastă, i-am crezut
Pe cei ce-au scris că te-au văzut,
Dar n-apucară să termine…
Şi dacă-oi mai veni la mine
Să-mi spui că tu eşti, o să ştiu,
Pierdut ţi-e timpu’, -i prea târziu
Să mă mai ai, să cred în tine.
Mă resemnez iubind ca mine,
Atât cât pot şi-aşa cum ştiu.
În creier cred, e cel mai viu
Şi nu îmi cere precum tine
Un sacrificiu inutil.
19 martie 2000
Vanitate de poet, mărturisită
„Şi mă gândesc că dacă mor
Şi-abia apoi o să citiţi ce scriu,
Ce rost va mai avea să mă iubiţi
Când n-o s-aud nimic din strâmt sicriu?
Cum să-nţeleg că sunteţi fericiţi
Când vă citiţi în mine-al vostru dor?
Cum să vă văd că râdeţi de uimire,
Căci tot ce-am scris în versuri v-a plăcut,
C-am aşezat perfect imagini vii
Peste imagini albe din trecut,
C-am scris în forme mii şi mii
Ce voi gândiţi în marea rătăcire?
Cum o să-aud că mă felicitaţi
Şi v-aţi dori să fiţi exact ca mine,
Să scrieţi mari filosofii din vise
Şi să pătrundeţi tainele divine
Cu mintea şi cu mâna, nepermise,
Şi că din zboru-mi voi vă înfruptaţi?
Şi cum să cred că voi trăi de-acum
Cât timp voi toţi mă veţi citi în suflet
Şi mă veţi pomeni cu mulţumire
Că-n rătăcire va sprijin în umblet,
Şi că în mine aţi găsit iubire,
Şi că din versuri n-aţi cules doar spumă?
Sunt egoist, dar vreau s-aud cum mă iubiţi
Acum! Că v-am salvat şi astfel, chiar şi eu
M-am mântuit pe lumea astea neagră,
Că-n suflete de oameni sunt un zeu!
Cu egoism eu rog o lume-ntreagă:
Nu mă lăsaţi să mor ca să mă ştiţi!
Ar trebui să judec totul altfel,
Să scriu pentru-a rămâne apoi cu voi,
Să nu îmi pese de mândria falsă
Ci doar s-aspir la faima de apoi,
De după moarte, după faţa-mi arsă…
Dar vreau să ştiu c-am reuşit
Să mă aduc într-un sfârşit
La nemurire!”
… aşa gândea un mic poet,
Cu atât de multe de aflat,
Cu şi mai multe de-nvăţat
Până s-ajungă înţelept.
Noiembrie 2000
Dovadă
Dumnezeul nu mă lasă
Să schimb eu totul în bine.
Pare-mi-se că nu-i place
Plictiseala rea ce vine.
El se crede totul, totul,
Şi-ar putea, dacă ar vrea
Să încuie şi plictisul
Şi să nască… altceva.
Dar îi place mult să vadă
Cum ne chinuie azi răul.
Crede, poate, Bunul nostru
Că-i cam scurt pentru noi hăul.
Mai avem şi conştiinţa
Nimiciei noastre-amare
Şi ne lasă umilinţa
De a ne topi în soare
Ca un fulg alb de zăpadă
Pe un deget- nu-i dovadă
Că îi place jocul nostru
De-a nebunii efemeri
Ce plutesc uşor în cadă?
„ Ce spectacol, ce splendoare
Joacă oameni pe Pământ!
Ce durere şi ce-i doare!
Merită să-i vezi plângând.
Sunt frumoşi, aşa în lacrimi…
Uite, uite-i cum mă roagă
Să le iert ale lor patimi.
Dacă-ar ştii de fapt plăpânzii,
C-a lor lume mi-este dragă!”
15 iunie 2000
Lucrurile mele
Voi, lucruri, veţi muri cu mine!
Căci numai eu vă simt aşa
Şi v-aţi născut prin viaţa mea,
De simţurile-mi sunteţi pline.
I-aşa de trist, dar nu vă pot salva!
Chiar dacă veţi rămâne-apoi în lume,
Alţi ochi n-or ştii să vă adune
Şi să vă vadă cu privirea mea.
Îmi pare rău că vă voi lua cu mine
Şi-mi pare rău că mă voi lua şi eu,
Îmi pare rău, voi, lucrurile mele,
Că iarbă sunt şi-aşa voi fi mereu.
Ah, viaţă veşnică amară,
Tu nu exişti nici pentru note pline,
Nici pentru cer, nici pentru verzi coline,
Sau apă rece, ori apus de vară.
Şi nu exişti nici pentru el ca geniu,
Sau pentru codru şi comoara lui,
Sau pentru flori, şi fără să spui
Tu nu exişti nici pentru tine!
6 aprilie 2001
Paşte
Suntem atât de mici,
Încât nici nu-i nevoie să ne ierţi!
N-avem valoare. Cu ţigările-ntre dinţi,
Ne ştim giganţi, ne ştii furnici.
Iar te-am cântat în cor
Cu-njurături şi mucuri de noroi.
Ardea un foc, dar doar în ceară nu şi-n noi
Şi de mâncare şi instincte ne-a fost dor.
Iar te-am uitat...
De fapt, noi niciodată nu te-am vrut,
Decât când ca Mare Bun ai apărut,
Deşi doar poate-n noi greşit creat.
Îmi pare rău c-ai râs de noi,
Nici râsete nu merităm,
mici pete negre în noroi,
E vai de noi, e vai de voi!
15 apr 2001
Copacule!
M-aş închide în tine, copac înalt şi tânăr!
Mă văd urcând cu seva, cu iarba şi pădurea
Şi te-aş îmbrăţişa, acoperind cu gura
Durerile-ţi tăcute.
Căci creanga ta mă cheamă să-mi legene povestea,
Aud prin aer vocea-i de leagăn de poveşti
Şi ştiu că-n ea-i un suflet cu care mă priveşti
Legănându-mi ochiul.
Căci frunza ta mă strigă cu vântul la subsoară,
Aud prin mine forma-ţi de parte din Întreg,
Ce cântă dulce somnul cu care eu mă leg
Până la tine.
M-aş închide-n tine, copac înalt şi tânăr!
Mă văd urcând cu seva, cu iarba şi pădurea
Şi te-aş îmbrăţişa, acoperind cu gura
Durerile-mi eterne.
30 apr 2001
Cântec
Pentru ce să te cânt astăzi,
Meriţi tu să fii cântat?
Vai, popor cu faţa neagră,
Ce esenţa ai uitat!
De ce să pictez prin mine
Suferinţa ta de veci,
Cine e de vină oare
Că-n mizerie te-neci?
Cine e de vină, ţară?
(Şi vorbesc cu oamenii)
Că nebunii te omoară
Şi gunoaiele sunt mii?
Suferinţa ta e mică.
De-ar fi mare, te-ai lupta.
Ai uitat a ta poveste
Şi nu voi a te cânta!
N-o să fiu reprezentantul,
Glasul, miilor de beţi,
Epigonilor cei putrezi,
Dar care se simt isteţi!
N-o să mint în poezie,
N-o să-i laud pe ţărani,
Căci şi ei pierdut-au firul,
omorându-se pe bani.
N-o să judec societatea...
Nici măcar... e fără rost!
Oricum nu-nţelege nimeni
Şi ce-a fost mai bun, a fost!
Şi tot nimeni a-nţeles.
Astfel, oameni buni şi scurţi,
N-o să cânt, căci aţi surzit
Şi-ascultaţi numai de burţi.
Despre burţi eu n-o să cânt,
C-or să intre în mormânt.
11 mai 2001
1998(15 ani)
SunetPătrund în gânduri şi m-afund
Şi nu mai pot să ies,
Căci e prăpastie fără fund
Şi Sunetul e des
Şi cad şi strig, dar nu m-auzi,
Se pare că nu vrei,
Lovesc în cale pereţi cruzi
Ce mă atrag spre ei.
Încerc să urc, dar nu mă lasă!
Şi simt durere multă.
Ei mă strâng tare-n al lor plasă,
Cruzimea lor e cruntă
Şi vreau să ţip, dar mă opresc.
Nu pot s-aud nimic.
Nu pot acum să-ţi mai vorbesc,
Iar spaţiu-i mult prea mic.
Într-un târziu, aud lumină
Ce cade-n jos... şi plâng.
I-aud căderea-i pură, plină
Şi mă jupoaie-un gând.
Întind o mână către ea,
Mi-alunecă uşor,
Şi încă-o dat', privind-o aşa,
Mă prăbuşesc şi mor.
Clipă
Totu-i frig, dureri deşarte,
Oameni scurţi şi carne crudă.
Parcă mor, dar numai tremur,
Pielea mea se strânge udă.
Ţipă, cad , lovesc şi iartă,
Trece totul, vine noaptea...
Şi-am lăsat nimic în urmă,
Numai chin şi nopţi uitate,
Şi trăind o clipă, poate,
Ne gândim la veşnicie.
Oase, pietre, case goale,
Plânge lumea... şi te uită.
Pentru-o clipă-ai purtat ţoale,
Peste alta ţi le-aruncă.
Şi-s deşarte clipe, oameni,
Şi ni-i frig, ni-i cald, cui pasă?
Că de dus ne ducem sigur.
De ce ceri o casă, masă?
De ce să te chinui viaţă
Şi să-i chinui şi pe alţii,
Cu ce drept ne naştem toţi,
Atârnând de-un fir de aţă?
Şi n-aştept răspuns la totul
Ci trăiesc şi sufăr chinuri
Şi deşert îmi pare locul
Unde scriu prostii, suspinuri.
19 feb. 1999
Moarte
O clipă eşti şi-apoi nu eşti!
Iar urmele ţi-s oase moarte,
Simţi carnea cum se scurge-n parte.
Atunci gândeai... nu mai clipeşti.
Cu viermi, gândaci şi lemnul putred
Respiri. Şi flori îţi cresc pe zbor,
Ochii s-usucă-n trupul umed,
Iar gura râde în nămol.
Mi-e teamă că n-o să-mi mai fie,
Mă doare căci se va opri.
O-nfrunt, mă lupt, dar cu tărie
Ştiu: chiar azi voi adormi.
Şi-aş vrea să fie lin, uşor,
Să simt c-alunec, să nu doară
Pe tata, mama, el... că mor
Şi că ne-am întâlnit în gară.
Poate-o să uit de toţi, de el,
De nopţi, de zile, de-un inel,
De chin, suspin, iubire, cânt,
De dor, de ducă, flori din vânt...
De şcoală, casă... gând sublim!
Poate-o să uit că l-am gândit,
C-am fost un praf mai fericit.
M-a spulberat, m-a risipit.
În chinul aspru de venin,
Speranţa-mi e o cruce mare.
Şi de n-o fi, n-o să mai ştiu!
Să mulţumiţi voi că nu doare!
14 dec. 1999
Şi mai multe poezii
Trista soartă a caselor vechi
Trec clipe printre garduri vechi,
Pe case vechi, mult jos, sub lună,
Noaptea pictează negrul, şi perechi
Sub geamuri, nu se mai adună.
Chiar vântul tremură prin ele,
I-e frică de fantasme şi poveşti...
De case vechi se ţin deoparte stele,
În coborârea lor din mări cereşti.
Pe case vechi, când noaptea râde-alene,
Şi ploaia se fereşte să le vadă,
Doar buruieni, ca nişte mâini viclene,
Ne apără de răsuflarea moartă.
28 dec. 2000
Dincolo de noi
S-au întâlnit prin noi,
Venind din Infinit,
Chiar Muzica şi Versul...
Cu trupul îndoit
Şi îngropat în sânge.
Şi Muzica-ţi mă plânge
Şi Versu-mi te-a-ntregit.
Când le-am adus în lume,
Prin ele ne-am unit,
Le-am dat o formă vie.
Când eu sunt Poezie
Şi tu eşti Note Pline,
Se mişcă-n unde Cerul,
Se nasc alte lumine,
Unim Esenţialul,
Ne transformăm şi noi...
Întreaga piele curge,
Din mână ne curg ploi.
Şi totul se confundă,
Culoarea ne inundă.
Dar dacă ne-am atinge,
S-ar rupe totu-n două,
Căci Muzica şi Versul
Nu pot fi amândouă
Decât din depărtare,
Decât în ochii noştri.
aug. 2001
Aceluiaşi geniu
Ne-am răzvrătit o clipă,
O clipă am învins,
Când unul lângă altul,
Oceanele am stins.
Şi-am înfruntat Divinul,
Profanul l-am uitat,
Când unul lângă altul
Mister am recreat.
Şi lumile străine
O lume am făcut.
Dar tu, doar pentru-o clipă,
Te-ai arătat în lut.
Povestea se reia...
Cum eu sunt Cătălina,
Aici găsi eternul,
Iar tu, mai sus, lumina.
Dar nu eşti singur, stea!
Căci nu pari deloc rece,
Şi răscoli-vom mitul
Când amândoi vom trece.
aug. 2001
Trec clipe printre garduri vechi,
Pe case vechi, mult jos, sub lună,
Noaptea pictează negrul, şi perechi
Sub geamuri, nu se mai adună.
Chiar vântul tremură prin ele,
I-e frică de fantasme şi poveşti...
De case vechi se ţin deoparte stele,
În coborârea lor din mări cereşti.
Pe case vechi, când noaptea râde-alene,
Şi ploaia se fereşte să le vadă,
Doar buruieni, ca nişte mâini viclene,
Ne apără de răsuflarea moartă.
28 dec. 2000
Dincolo de noi
S-au întâlnit prin noi,
Venind din Infinit,
Chiar Muzica şi Versul...
Cu trupul îndoit
Şi îngropat în sânge.
Şi Muzica-ţi mă plânge
Şi Versu-mi te-a-ntregit.
Când le-am adus în lume,
Prin ele ne-am unit,
Le-am dat o formă vie.
Când eu sunt Poezie
Şi tu eşti Note Pline,
Se mişcă-n unde Cerul,
Se nasc alte lumine,
Unim Esenţialul,
Ne transformăm şi noi...
Întreaga piele curge,
Din mână ne curg ploi.
Şi totul se confundă,
Culoarea ne inundă.
Dar dacă ne-am atinge,
S-ar rupe totu-n două,
Căci Muzica şi Versul
Nu pot fi amândouă
Decât din depărtare,
Decât în ochii noştri.
aug. 2001
Aceluiaşi geniu
Ne-am răzvrătit o clipă,
O clipă am învins,
Când unul lângă altul,
Oceanele am stins.
Şi-am înfruntat Divinul,
Profanul l-am uitat,
Când unul lângă altul
Mister am recreat.
Şi lumile străine
O lume am făcut.
Dar tu, doar pentru-o clipă,
Te-ai arătat în lut.
Povestea se reia...
Cum eu sunt Cătălina,
Aici găsi eternul,
Iar tu, mai sus, lumina.
Dar nu eşti singur, stea!
Căci nu pari deloc rece,
Şi răscoli-vom mitul
Când amândoi vom trece.
aug. 2001
Poezii
Experienţă
Vin de undeva din tăcere
M-am rupt de ea şi prin cădere
Am ţipat!
Mi s-a dat un înveliş
Care creşte-n şoapte, şi zâmbind pieziş
S-a uscat.
Am văzut, am auzit, am simţit
Cu doi ochi, urechi şi pipăit...
Dar simplu!
Mai simplu probabil decât ieri,
Când frunză, şi vântul din seri
Eram, să-l umplu.
Dar nu puteam vorbi
Şi nu puteam iubi
Ca şi pom!
Mi-a oferit Lumina
Plimbarea prin Grădina
Unui om.
Tot o bucată din materie(mai) sunt.
Biodegradabilă şi din moale pământ
Rămăsesem...
Dar ce experienţă
Şi câtă esenţă
Concentrasem!
Un verb la trecut
Prin mine-a trecut
Şi Tot e acum!
Nu e timp şi cer,
Nu e pat, şi zbier
Căci nu vreau alt drum!
Mă-ntorc în tăcere,
Mă rup de ţipăt şi prin cădere
Tac.
Mi se dă înveliş,
Egal cu sine şi... piezis
Tac…
Dialog dimineaţa
Mă aşez lângă mine şi mă-ntreb:
-Ce eşti tu şi pentru ce?
Mine însămi râde, agitând un verb.
-E aşa de simplu, tu de ce nu vezi?
Mă uit împrejur şi nu văd nimic.
Sunt doar eu şi cu mine.
-Ce să văd aici? Nu-nţeleg! îi zic.
Mine nu mai râde, mă priveşte-adânc.
-Creată sunt de-o simplă minte
Şi adevărul nu îl ştiu,
Pot doar s-analizez cuvinte
Cu-n singur ochi, iar el e viu...
-Ce rost au toate vorbele-astea?
O-ntreb, ducând mâna la frunte.
-Tu ştii ce cred?-Nu, îi răspund,
Ai face bine să-mi explici!
-Cred că eşti superficială!
-Mda, eu te-am creat! Mine râde.
Ea crede că-mi e superioară.
-Nimic decât instincte şi luturi hâde...
-Nu profunzimi?
-Începem să vorbim ca Iona...
-Încep să-l înţeleg... Nu adâncimi?
Mi-e teamă. De destin, de acceptarea-i,
Că am să plec
Şi-o să te iau cu mine,
Că nu sunt făcută din tine,
Ci din simple substanţe.
Că sunt doar pentru a menţine ritmul
Naturii şi circuitul ei inconştient...
Că mor, şi-o să uit de prezent,
Că nu las nimic omenirii.
- Ce rost au toate vorbele-astea?
Mă-ntreabă, ducând mâna la frunte.
-Tu ştii ce cred? -Nu!, îmi răspunde.
-Te rog să-mi spui!
-Cred că suntem pregătite!
22 aprilie 2001
Părerea voastră despre mine
Părerea voastră despre mine
Durează-atât cât mă priviţi.
Se pierde-apoi în umbra clipei,
Asupra ei voi reveniţi
Când mulţumiţi sunteţi de sine.
Părerea voastră despre mine
Se pierde-atunci când mă uitaţi,
Secunda ce-mi măsoară firea
S-evaporă când v-adunaţi
Din gânduri despre felu-mi pline...
Părerea voastră despre mine
Durează-atât cât duraţi voi!
Ce rost au gândurile voastre
Dacă au forma unei ploi
Ce nu ajunge pân' la mine?
Ah, în sfârşit am înţeles
Cât de puţin contează gândul
Unui netrebnic trecător
Care slujeşte doar pământul
Fără să aibă de ales!
Nu mă mai tem de ochiul vostru,
De gura voastră nu mă tem!
Sunteţi la fel ca mine, oameni!
Atât de mici... Şi vă îndemn,
Altundeva s-arătaţi talentul vostru.
iunie 2001
Nimic nou
Nimic eu aduc nou în poezia mea.
Redau doar, simplu, iarăşi, cum se trezeşte-un om,
Cum din lumină chioară, şi putred vechiul somn,
Doi ochi s-aprind speriaţi, puplila fiind prea grea.
Şi-ntreb la nesfârşit de-aceleaşi taine-ascunse,
Descoperite poate prin moarte de poeţi,
Încerc spre maluri albe să relansez săgeţi,
Dar îmi lipseşte arcul în care-ar sta pătrunse.
Şi să mă ierte versul că-l rup din cuibul lui
Să-l trec aici, în grabă, fără să pot mai mult,
Fără să vreau să-l apăr de simplul meu tumult,
Fără să-l fac să sune ca ţipătul de cui.
Poetul să mă ierte că îndrăznesc a scrie
În forma cea mai simplă, ce el lucra din greu,
Şi să mă ierte viaţa că-mi par un semizeu,
Când sunt în ea o pată, fără sclipiri, doar vie.
mai 2001
Întreg
Sunt doar bucăţi din voi,
Aruncate de unii, lepădate de alţii!
Le-aţi adunat fără să ştiţi, pe toate,
Într-un colţ... ca pe rufele murdare,
Sau jucăriile de care v-aţi plictisit.
Unii dintre voi le-aţi pus una peste alta,
cu grijă,
Aşa cum aţi învăţat ani de zile...
Mă întreb, pe bună dreptate,
Dacă măcar a mia parte din mine
Îmi aparţine în vreun fel,
Dacă exist şi eu fără voi,
În toată fiinţa mea?
octombrie 2002
La Bacovia acasă
Mă macină o tristeţe
Pustie, tăcută, înfrigurată.
Citesc Bacovia şi se adânceşte
Când moare la el bolnava fată.
Atât de negru e decorul lui
Şi mă absoarbe-n târgul negru,
Cu corbi şi plumb aruncă peste mine,
În mine totul nu-i integru.
Morbid e decorul lui George,
Şi numele lui e morbid,
Sinistrul oraş de mizerie,
M-atrage cu forţa-i de vid.
El cântă, descânt-o obsesie,
A mea-i, deşi-i doar a lui,
Cu umeda carte vorbeşte
Cu mine, bătută-ntr-un cui.
Şi nu mă salvează, ştia...
Dar scrie, mă scrie furios,
Şi sumbru-i tot versul cel negru
Din cartea cu titlul ei ros.
Adânc, mai adânc, mă cufund
În târgul lui negru şi umed,
Şi frigu-mi-îngheaţă-o minune,
Cu sufletul lui mă confund.
15 noiembrie 2000
Vin de undeva din tăcere
M-am rupt de ea şi prin cădere
Am ţipat!
Mi s-a dat un înveliş
Care creşte-n şoapte, şi zâmbind pieziş
S-a uscat.
Am văzut, am auzit, am simţit
Cu doi ochi, urechi şi pipăit...
Dar simplu!
Mai simplu probabil decât ieri,
Când frunză, şi vântul din seri
Eram, să-l umplu.
Dar nu puteam vorbi
Şi nu puteam iubi
Ca şi pom!
Mi-a oferit Lumina
Plimbarea prin Grădina
Unui om.
Tot o bucată din materie(mai) sunt.
Biodegradabilă şi din moale pământ
Rămăsesem...
Dar ce experienţă
Şi câtă esenţă
Concentrasem!
Un verb la trecut
Prin mine-a trecut
Şi Tot e acum!
Nu e timp şi cer,
Nu e pat, şi zbier
Căci nu vreau alt drum!
Mă-ntorc în tăcere,
Mă rup de ţipăt şi prin cădere
Tac.
Mi se dă înveliş,
Egal cu sine şi... piezis
Tac…
Dialog dimineaţa
Mă aşez lângă mine şi mă-ntreb:
-Ce eşti tu şi pentru ce?
Mine însămi râde, agitând un verb.
-E aşa de simplu, tu de ce nu vezi?
Mă uit împrejur şi nu văd nimic.
Sunt doar eu şi cu mine.
-Ce să văd aici? Nu-nţeleg! îi zic.
Mine nu mai râde, mă priveşte-adânc.
-Creată sunt de-o simplă minte
Şi adevărul nu îl ştiu,
Pot doar s-analizez cuvinte
Cu-n singur ochi, iar el e viu...
-Ce rost au toate vorbele-astea?
O-ntreb, ducând mâna la frunte.
-Tu ştii ce cred?-Nu, îi răspund,
Ai face bine să-mi explici!
-Cred că eşti superficială!
-Mda, eu te-am creat! Mine râde.
Ea crede că-mi e superioară.
-Nimic decât instincte şi luturi hâde...
-Nu profunzimi?
-Începem să vorbim ca Iona...
-Încep să-l înţeleg... Nu adâncimi?
Mi-e teamă. De destin, de acceptarea-i,
Că am să plec
Şi-o să te iau cu mine,
Că nu sunt făcută din tine,
Ci din simple substanţe.
Că sunt doar pentru a menţine ritmul
Naturii şi circuitul ei inconştient...
Că mor, şi-o să uit de prezent,
Că nu las nimic omenirii.
- Ce rost au toate vorbele-astea?
Mă-ntreabă, ducând mâna la frunte.
-Tu ştii ce cred? -Nu!, îmi răspunde.
-Te rog să-mi spui!
-Cred că suntem pregătite!
22 aprilie 2001
Părerea voastră despre mine
Părerea voastră despre mine
Durează-atât cât mă priviţi.
Se pierde-apoi în umbra clipei,
Asupra ei voi reveniţi
Când mulţumiţi sunteţi de sine.
Părerea voastră despre mine
Se pierde-atunci când mă uitaţi,
Secunda ce-mi măsoară firea
S-evaporă când v-adunaţi
Din gânduri despre felu-mi pline...
Părerea voastră despre mine
Durează-atât cât duraţi voi!
Ce rost au gândurile voastre
Dacă au forma unei ploi
Ce nu ajunge pân' la mine?
Ah, în sfârşit am înţeles
Cât de puţin contează gândul
Unui netrebnic trecător
Care slujeşte doar pământul
Fără să aibă de ales!
Nu mă mai tem de ochiul vostru,
De gura voastră nu mă tem!
Sunteţi la fel ca mine, oameni!
Atât de mici... Şi vă îndemn,
Altundeva s-arătaţi talentul vostru.
iunie 2001
Nimic nou
Nimic eu aduc nou în poezia mea.
Redau doar, simplu, iarăşi, cum se trezeşte-un om,
Cum din lumină chioară, şi putred vechiul somn,
Doi ochi s-aprind speriaţi, puplila fiind prea grea.
Şi-ntreb la nesfârşit de-aceleaşi taine-ascunse,
Descoperite poate prin moarte de poeţi,
Încerc spre maluri albe să relansez săgeţi,
Dar îmi lipseşte arcul în care-ar sta pătrunse.
Şi să mă ierte versul că-l rup din cuibul lui
Să-l trec aici, în grabă, fără să pot mai mult,
Fără să vreau să-l apăr de simplul meu tumult,
Fără să-l fac să sune ca ţipătul de cui.
Poetul să mă ierte că îndrăznesc a scrie
În forma cea mai simplă, ce el lucra din greu,
Şi să mă ierte viaţa că-mi par un semizeu,
Când sunt în ea o pată, fără sclipiri, doar vie.
mai 2001
Întreg
Sunt doar bucăţi din voi,
Aruncate de unii, lepădate de alţii!
Le-aţi adunat fără să ştiţi, pe toate,
Într-un colţ... ca pe rufele murdare,
Sau jucăriile de care v-aţi plictisit.
Unii dintre voi le-aţi pus una peste alta,
cu grijă,
Aşa cum aţi învăţat ani de zile...
Mă întreb, pe bună dreptate,
Dacă măcar a mia parte din mine
Îmi aparţine în vreun fel,
Dacă exist şi eu fără voi,
În toată fiinţa mea?
octombrie 2002
La Bacovia acasă
Mă macină o tristeţe
Pustie, tăcută, înfrigurată.
Citesc Bacovia şi se adânceşte
Când moare la el bolnava fată.
Atât de negru e decorul lui
Şi mă absoarbe-n târgul negru,
Cu corbi şi plumb aruncă peste mine,
În mine totul nu-i integru.
Morbid e decorul lui George,
Şi numele lui e morbid,
Sinistrul oraş de mizerie,
M-atrage cu forţa-i de vid.
El cântă, descânt-o obsesie,
A mea-i, deşi-i doar a lui,
Cu umeda carte vorbeşte
Cu mine, bătută-ntr-un cui.
Şi nu mă salvează, ştia...
Dar scrie, mă scrie furios,
Şi sumbru-i tot versul cel negru
Din cartea cu titlul ei ros.
Adânc, mai adânc, mă cufund
În târgul lui negru şi umed,
Şi frigu-mi-îngheaţă-o minune,
Cu sufletul lui mă confund.
15 noiembrie 2000
Abonați-vă la:
Postări (Atom)