Despre Iubire!

În viaţa mea nu m-am simţit mai prost. Mai stingheră, mai "prea mică", mai la locul nepotrivit, mai inconştientă şi mai ciudat. Niciodată ca acum. Stau la o masă rotundă cu vreo patru bărbaţi şi cinci femei. Spun vreo, pentru că nu îndrăznesc să-i număr, pentru că nu îndrăznesc să-i studiez, pentru că o fac ei deja, toţi odată. Persoana cea mai apropiată de vârsta mea are peste 25 de ani. Eu am 16. Iubitul meu are cu 15 mai mult, iar ăştia sunt prietenii lui. Nu ştiu de ce am acceptat să vin la întâlnirea asta! Poate în semn de recunoştinţă faţă de el după ce a participat la o întânire cu prietenele mele puştoaice şi apoi cu mama. Îi sunt datoare să îndur privirile astea. Îi sunt! Că veni vorba de priviri, bărbaţii sunt ceva mai "rezonabili", ori ştiu să disimuleze minunat. Nu găsesc în ochii lor vreo poftă, nici aşa prejudecăţi mari nici invidie pe el şi nici dispreţ faţă de mine. În ochii femeilor lor însă, sunt toate de mai sus la un loc. Mai puţin pofta. Nu-mi vorbeşte nimeni, totuşi, aşa că nici eu nu cutez să spun ceva. Dacă îmi trebuie o sticlă de suc, zâmbesc temătoare celei de care trebuie să mă apropiu, aplecându-mă peste masă, o apuc încet, cuminte, mă reaşez şi continui să studiez camera.
Atât discomfort, în alte condiţii, m-ar fi determinat să renunţ. Aş vrea să-l aud spunând că plecăm, dar, la naiba, suntem aici de nici un sfert de oră. Atâta jenă, în alte condiţii, m-ar fi făcut să-l părăsesc.
Încet-încet, încep să devin atentă la ce vorbesc ei, şi dacă face vreunul o glumă şi râd, mă trezesc cu aceleaşi priviri "feminine" scrutătoare, critice, care-mi spun parcă: " Nu te strădui să te prefaci că pricepi, eşti prea mică să ştii tu ce vrem noi să spunem!".
Şi la a doua glumă nu mai râd. De data asta, privirile bărbaţilor mă copleşesc, e un fel de a spune " Dacă nu reuşeşti să pricepi, nu râzi şi nu dovedeşti că eşti curajoasă, n-ai ce căuta în cercul ăsta al nostru". Mda, e ca faza cu de ce ai bască, de ce nu ai bască. Cel puţin, aşa simt eu.
La un moment dat, simt o mână pe mâna mea. E prea moale, prea fină ca să fie a lui. Mă uit speriată şi mă lovesc de doi ochi minunaţi ai unei femei căreia îi dau imediat în gând, vârsta de... peste 35 de ani. E frumoasă şi îmi zâmbeşte blând, aş spune complice, dar nu e potrivit. E un fel de a spune: " Eu sunt aici şi am grijă să te ajut să te integrezi". Mă relaxez imediat şi reuşesc să respir normal, pentru prima dată în ultima jumătate de oră.
Facem cunoştinţă, nu-i reţin numele, mi se întâmplă des. Mă întreabă chestii banale, nu pentru că ar interesa-o ceva anume, ci doar ca să le arate celorlalţi că atitudinea lor e groaznică. Să le arate că merit un strop de atenţie, pentru că dacă am primit-o de la el, prietenul lor şi iubitul meu, apăi e de bine. Nu ştiam cum să-i mulţumesc, aş fi luat-o în braţe, dar cred că s-ar fi speriat. I-am acoperit mâna cu a mea, în semn de recunoştinţă şi toată seara, am vorbit amândouă.
Ea a plecat apoi. Dar, între timp, prietenii lui s-au relaxat la rândul lor şi au început să-mi zâmbească.
D. mă ia de mână, mă duce la o altă masă şi... Nu ştie dacă să râdă, să fie serios.
-Să nu te superi pe mine, dar trebuie să îţi spun ceva!
O, Doamne, nu poate fi decât cea mai proastă veste din toată viaţa mea. Habar n-am ce e, dar e...
-Ce e ? Zi-mi! Nu mai vor să vin cu tine aici?
-O, nuuu. Nu. Doamna aceea...
-Da, ce femeie minunată! Ştii...
-Nu. Lasă-mă pe mine. Ştii cine e?
-Nu...
Cred că nu, adică cine poate fi...
-E fosta mea soţie!


-Ia o hârtie, un pix şi scrie!
-Scriu...
-Declar pe propria răspundere că sufăr de stăpânire de sine!
-E, pe dracu'!
-Nu mai râde şi scrie asta!
-Declar pe propria răspundere că n-am conturi în bancă, bijuterii, vilă, maşină, şi că astfel sufăr de stăpânire de sine acută.
-Mai scrie, declar pe proprie răspundere că n-am niciun regret...
-Dar ce-i ăsta, testament?
-Nu se ştie niciodată!
-Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine încât să n-am regrete în plan sentimental. La asta te refereai, nu?
-Merge. Notează, declar că am atins gradul maxim de conştienţă...
-E, pe dracu'!
-Hai, mă, că aşa pare... Ai o sclipire în ochi, ai ceva, aşa...
-Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine încât să nu las sclipirea să se transforme într-o flacără... Şi sunt conştientă de asta. Mă, mie mi se face frică, nu mai scriu aşa ceva, ce-ţi veni?
-Scrie, declar pe propria răspundere că am învăţat tot ce se putea!
-E, pe dracu'!
-Scrie, scrie, că ai aerul ăla... aşa, de... cum să zic...
-Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine încât să îmi dau doar câteva aere..
-Nuuuu. Fraza trebuie să conţină "am învăţat tot ce se putea"!
-Declar pe propria răspundere că am suferit de suficientă stăpânire acută de sine şi am refuzat să învăţ tot ce se putea.
-Mai am un singur lucru şi gata.
-Nu. Îl zic eu! Declar pe propria răspundere că sufăr de suficientă stăpânire de sine astfel încât el a scăpat nevătămat.
-Cum adică?
-Nu l-am bătut.
-Păcat.
-Da, declar pe propria răspundere că mă tratez în vederea vindecării afecţiunii: stăpânire de sine acută.


Am un zâmbet ironic în colţul gurii şi o privesc pe deasupra ramelor ochelarilor. Mă întreb dacă să-i stric bucuria sau să încetez a mă da mare. Pentru că îmi cam place să mă dau mare. Ştiu şi eu trei- patru fraze dintr-o teorie cuprinsă într-o carte neterminată şi parcă asta aştept de când m-am trezit. Să le împrăştii în jurul meu, luând poziţia aceea de om superior, cu privirea aia de... atotştiutoare, cu gesturile unei minţi luminate, cu vocea gravă, gata să dea lumii adevărul absolut. Să văd cum perechi de ochi se lipesc de chipul meu, căutând şi mai multe explicaţii, cum genunchiul de sub piciorul aşezat deasupra, este îndreptat către mine.
Repet, să-i stric bucuria? Îmi dreg glasul, ridic o mână ca să-i atrag atenţia şi spun:
-Tu nu înveţi nimic, niciodată!
Ea se întoarce spre mine, jenată, că doar am făcut-o de râs, îşi încrucişează braţele la nivelul pieptului, şi mă întreabă:
-Ce vrei să spui?
Mă uit mai bine la ea şi încep să mă îndoiesc de faptul că aş fi făcut bine. Ea a roşit toată, şi tremură.
-Ce vreau să spun? mai întreb o dată ca să am timp să pregătesc răspunsul.
-Vreau să spun că e a nu ştiu câta oară când ţi se întâmplă şi reacţionezi exact la fel. Mintea ta n-a procesat deloc nicio informaţie, n-a stocat-o undeva de unde să o scoată, voluntar ori ba, atunci când te năpădesc senzaţiile astea? Chiar eşti imună la... conştienţă?
Ea se aşează. Mă mir că a nimerit scaunul, părea că nu l-ar fi văzut. Nu mai tremură. Am pus-o pe gânduri.
Nu înţelege nimeni nimic din ce vorbim noi aici, îi mai spun în gând, dacă tot e acolo. Îmi răspunde că nu-i pasă. Cine pricepe bine, cine nu, iarăşi bine. Mă disperă când foloseşte clişee. Cum s-o învăţ să scape de ele?
-Hai, loveşte-mă cu teoriile alea geniale ale tale, învăţate de la alţii şi pe care ţi le-ai însuşit ca o hoaţă de idei ce eşti! Ce vrei să-ţi spun că am priceput treaba cu hormonii? Că simt aşa pentru că al meu creier este condus de o mână de instinct sexual călărind câteva paragrafe care surprind aspecte ale educaţiei, ale copilăriei, aspecte din viaţa altora, care cuprind cuvinte legate cu lanţuri de Freud, că aşa îmi zici de ani de zile? Asta vrei să auzi? De ce nu mă laşi să simt?
-Pentru că te întorci mereu la mine, zmiorcăindu-te, că de ce doare aşa, că suferi ca idioata, că ce soluţii am eu, că tu nu te poţi stăpâni, că dacă totuşi iubirea există, că dacă energia ei funcţionează, că dacă el, sau el, că dacă tu sau eu!
-Şi nu de asta eşti aici?
-Să-ţi stric bucuria, de asta sunt aici!
-Uite exact de asta am devenit imună la conştienţă, ca să-ţi dau ţie un sens. Nu am cum să învăţ ceva, pentru că atunci când simt aşa, când hormonii ăia atât de dragi ţie îşi fac de cap, când instinctul călărind paragrafele cu informaţii socio-culturalo-educaţionalo-freudiene( ce imagine, eşti nebună)mă ia pe sus, sunt sus, nu pricepi? Şi-apoi, ăsta e farmecul vieţii mele de om!
-Un singur lucru apreciez.
-Ei?
-Te vindeci din ce în ce mai repede!
-Tocmai de aceea, lasă-mă să simt, altfel nu vei mai fi prietena mea.
-Te paşte schizofrenia...
-Lasă, lasă, e doar literatură. Mai bine spune-mi: de ani de zile, îmi repeţi aceleaşi două-trei fraze geniale, învăţate de la alţii şi pe care ţi le-ai însuşit ca o hoaţă de idei ce eşti. Ce ai aflat nou?
Mă uit la ea cu teamă. Caut în stânga şi-n dreapta, imagini, culori, amintiri.
-Hai, repetă ea. Dă-te mare! Ce mai e nou?
-Ţi-am zis-o pe aia cu... oricum nu contează pentru că ne ducem_
-Da.
-Dar pe aia cu conştienţa totală de sine?
-Da.
-Nimic nou, atunci. Scrie ce-ţi vine! Dar, te rog, să laşi să se înţeleagă că sunt mai deşteaptă decât tine!
-O să-i uimim.
-O să-i dăm pe spate..
-O să ne pună să dăm cu subsemnatul..
-Păi, ce-am furat?
-Un zâmbet.


E atât de rece în casa lui! Şi miroase aşa cum mirosea la străbunica mea. La ea acasă, mobila, alimentele, până şi florile luaseră aroma anilor ei.
Îl găsesc uitându-se pe un album cu fotografii. Le studiază de parcă le-ar fi văzut pentru prima dată. Nu zâmbeşte, nu e trist, doar se uită la poze. Ştiu că nu aude prea bine, dar prefer să nu strig la el: bună ziua. Nu-mi place vocea mea când ţip. Doar mă apropiu. Când sunt chiar în faţa lui, îl salut fără să ridic vocea, sperând că citeşte pe buze, şi îi întind mâna. Doamne, ce mână rece are! Mă întreb dacă e aşa din cauza frigului din cameră, sau toată bătrâneţea e atât de rece. De la început o spun, mi-e ruşine pentru îndrăzneala de a-mi etala tinereţea, mă gândesc dacă nu cumva rochia pe care o port este indecentă, aş fi putut să port în costum, şi mă mai gândesc că m-ar putea dispreţui pentru că îndrăznesc să-i zâmbesc. Aş fi vrut să ştie toate astea.
Îmi spune de câteva ori să vorbesc mai tare, MAI TARE, face o glumă legată de o ureche proastă şi una mai bună, eu mă feresc să deschid gura, din motivul menţionat mai sus. Fiecare mişcare a lui este însoţită de un tremurat, uneori evident, alteori abia sesizabil. Corpul lui face un efort fantastic parcă, pentru a ţine pasul cu ale noastre atât de rapide.
Când trebuie să meargă, nu se mai străduieşte. Ce-o fi o fi! Îşi ia bastonul, se ridică de pe scaun şi se îndreaptă către biroul lui, toate durând o eternitate. El face traseul în câteva minute, eu l-aş fi făcut în două secunde. Timpul lucrează diferit pentru noi doi. Mă dau într-o parte, aproape lovindu-mă de o pianină pe care sunt aşezate toate diplomele primite, întrucât n-aş vrea să-i îngreunez în vreun fel drumul spre noua destinaţie. Îi studiez picioarele şi mi le imaginez tinere. Încep să simt că e nedrept. Nu, nu mi-e milă. Sunt revoltată.
Încep să-l transform.
El începe să-mi povestească despre tinereţea lui, şi toate trăsăturile sale se reconturează în mintea mea, ca-ntr-un film SF. Părul îi creşte, ochii acum întredeschişi ajung mari şi frumoşi, placa(şi aceasta deteriorată) îi cade şi pot vedea o dantură perfectă, ridurile, şanţurile acelea adânci, dispar, mâinile devin calde şi netede, picioarele sunt drepte, spatele la fel, e atât de înalt!
A fost profesor de sport, îmi povesteşte. Şi-l văd alergând, jucând mingea, râzând, strigâng la copiii ăia "surzi", ba (un pic) indisciplinaţi, îl văd dând mâna cu colegii lui în cancelarie, plimbându-se mândru prin oraş, îl văd studiind bătrânii şi întrebându-se cum va arăta el la anii aceia, îl văd iubindu-şi soţia, îl văd în mijlocul certurilor, îl zăresc ţinându-şi în braţe copiii.
Ca în acelaşi film SF, parcă am fi conectaţi la o maşinărie ce transformă amintirile unuia într-o peliculă ce ajunge în creierul celuilalt.
Sunt revoltată. Mă văd şi eu în locul lui, alung imaginea, dar doar pentru că mi se pare un clişeu. Nu se poate să fiu revoltată pentru că(paradoxal... dacă am noroc) ajung şi eu aşa.
Nu mi-e milă de el, n-am de ce, e tânăr. Îmi vine totuşi să plâng. Trupul lui are 102 ani. E pentru prima dată când am ocazia să-l ascult şi s-ar putea să fie ultima. De aceea, vreau să-l păstrez în amintire(care s-ar putea să moară odată cu mine, fir-ar să fie!) transformat. Să-mi rămână în minte filmul lui.
E singurul lucru pe care pot să-l fac. Cât sunt.


Emoţia aceea n-o să se transforme niciodată în altceva! Va rămâne la fel, în oasele mele ascunse de lume, confundându-se cu ADN-ul. Emoţia aceea este ADN-ul meu.

Puteam să jur, şi-am şi jurat, că un bărbat ca el nu m-ar fi putut dori pe mine. Pe mine, mâna de om, cu ochelari, cu părul prins în coadă de cal, mai tot timpul... în blugi şi tricouri de copilă cuminte, aproape timidă, cu şosete colorate şi adidaşi made in China. Pe mine, puştoaica aia care joacă defensiv şi care roşeşte la un zâmbet îndrăzneţ, pe mine, cea care n-ar fi luptat cu celelalte, atât de stridente. Cum să mă vrea tocmai pe mine? Serios vorbind acum.
Numai că el s-a oferit într-o duminică, atunci când părea că nu mă auzea strigând disperată, să-mi cumpere ziare.
-Mă duc eu!
-E închis azi...
-Ştiu eu un chioşc...
Şi-mi zâmbeşte în felul acela menit să mă liniştească, precum un tată care are soluţie la cele mai absurde probleme de matematică.
-Mi s-a părut mie, sau...
Prietena mea ridică o sprânceană.
-Ţi s-a părut. E imposibil!
Când s-a întors, l-am privit cu atenţie. Iar el mi-a răspuns uşurat, de parcă se străduise vieţi la rând să-mi atragă atenţia.

Urmăream puţin speriată cum celelalte, fără să ştie de privirile noastre( evident, nu reprezentam un pericol, dacă luăm în calcul decolteurile lor generoase, atât la propriu cât şi la figurat), dansau lasciv pe lângă el. Şi-i văd mâna dându-le la o parte, şi-i văd trupul lui perfect apropiindu-se cuminte de al meu. Îmi plac mâinile lui. Şi spatele. Nu ştiu cum să explic, dar am o slăbiciune pentru spatele acela care parcă-mi cheamă mâinile să-l dezmierde... Iar el are asemenea spate.
Îmi cuprinde la fel de cuminte, cu palmele lui mari, mijlocul. Nu am curajul să-l privesc, pentru că dacă aş face-o, l-aş întreba: şi totuşi, ce am eu şi n-au ele, şi-ţi place ţie atât de mult? Sper că nu doar ochelarii.
Nu face niciun gest ce ar conduce la o întreagă serie de gesturi ce ar duce la un sărut. Pleacă şi mă lasă încurcată.
Mă încurcă şi mai tare când revine a doua seară, după petrecere, mă ia în brate, mă lasă să adorm la pieptul lui, mă ia în braţe(poate că asta îi place, sunt atât de mică, încât încap oriunde), mă aşează pe pat, mă înveleşte... Îl întreb:
-Tu nu stai?
Dă din cap că nu şi iese.

-Eu cred că are nevoie de o prietenă bună..., îi spun prietenei mele, a doua zi.
-Eu cred că vrea să te facă să înnebuneşti!
-Sunt aproape. Dacă nu mă sărută mai repede, sar pe el. Ce-o să facă, o să mă bată?

Revine.
Parcă ar şti să nu sunt în stare să fac eu vreun pas. Îşi dă seama totuşi că dacă nici el nu face vreun pas, se duce dracu totul?
M-a luat de mână. Dacă puteam să jur că nu eram genul lui, nu puteam jura că el era timid. Nici gând.
Îi spun să-mi dea voie să urc până în camera mea. Mă uit în oglindă şi-mi zic: cred că eu am înnebunit, cum se poate să-l doresc atât de tare, iar el... el să... Scutur din cap, îmi aranjez părul, şi cobor scările. Îl zăresc în capătul scărilor. N-o să uit nici dincolo de moarte privirea aceea. Era cel mai pregătit bărbat din lume să-şi ia femeia, s-o facă a lui pentru totdeauna. Rămân împietrită, apuc balustrada cu mâna dreaptă şi mă sprijin aşa de ea, ca şi cum aş vrea să nu mor şi mă agăţ de halatul medicului în acest sens.
Urcă încet de tot, în ciuda mea parcă. Ridic privirea şi apuc să-i văd gura. Eu în marşarier, el împingându-mă spre cameră cu corpul lui tensionat, ne grăbim spre dormitor.

Plăcerea aceea n-o să se transforme niciodată în altceva! Va rămâne la fel, în oasele mele ascunse de lume, confundându-se cu ADN-ul. Plăcerea aceea este ADN-ul meu.
Dacă vor fi vreodată nevoiţi să mă identifice, spune-le să ia din tine o bucată, te rog!