Poezii, iubire...

Ne minţi
Gândeam pe-atunci că eşti, iubire.
Doar noi nu ştim să preţuim,
Habar n-avem să ne iubim
Şi să culegem fericire.

Te-au scris atâţia, te-au descris
Cu vorbe mari şi cu crezare,
Precum scriau, în forme rare
Mi te-arătai şi mie-n vis.

Te-am văzut chiar în realitate,
Puteam să jur că eşti chiar tu,
Şi-un timp ţi-am dat şi eu dreptate,
C-aşa vor ei, să-ţi zică nu.

Credeam că te-am găsit, frumoaso,
Şi m-am rugat să te păstrez
Si doar cu tine să dansez
Pe gheaţa vieţii… păguboaso!

Ştii bine c-ai minţit o lume
Şi dacă eşti, nu eşti lumină.
Eşti întuneric, rânjet, plină
Doar de emoţii din parfume.

Eşti egoism, eşti ură, nimic eşti.
M-am înecat destul în lacrimi, vise,
Căci m-am lovit de porţile-ţi închise
Când ar fi trebuit să mă primeşti.

Şi eşti prostie ce tot vine,
Iar eu, o proastă, i-am crezut
Pe cei ce-au scris că te-au văzut,
Dar n-apucară să termine…

Şi dacă-oi mai veni la mine
Să-mi spui că tu eşti, o să ştiu,
Pierdut ţi-e timpu’, -i prea târziu
Să mă mai ai, să cred în tine.

Mă resemnez iubind ca mine,
Atât cât pot şi-aşa cum ştiu.
În creier cred, e cel mai viu
Şi nu îmi cere precum tine
Un sacrificiu inutil.

19 martie 2000


Vanitate de poet, mărturisită
„Şi mă gândesc că dacă mor
Şi-abia apoi o să citiţi ce scriu,
Ce rost va mai avea să mă iubiţi
Când n-o s-aud nimic din strâmt sicriu?
Cum să-nţeleg că sunteţi fericiţi
Când vă citiţi în mine-al vostru dor?

Cum să vă văd că râdeţi de uimire,
Căci tot ce-am scris în versuri v-a plăcut,
C-am aşezat perfect imagini vii
Peste imagini albe din trecut,
C-am scris în forme mii şi mii
Ce voi gândiţi în marea rătăcire?

Cum o să-aud că mă felicitaţi
Şi v-aţi dori să fiţi exact ca mine,
Să scrieţi mari filosofii din vise
Şi să pătrundeţi tainele divine
Cu mintea şi cu mâna, nepermise,
Şi că din zboru-mi voi vă înfruptaţi?

Şi cum să cred că voi trăi de-acum
Cât timp voi toţi mă veţi citi în suflet
Şi mă veţi pomeni cu mulţumire
Că-n rătăcire va sprijin în umblet,
Şi că în mine aţi găsit iubire,
Şi că din versuri n-aţi cules doar spumă?

Sunt egoist, dar vreau s-aud cum mă iubiţi
Acum! Că v-am salvat şi astfel, chiar şi eu
M-am mântuit pe lumea astea neagră,
Că-n suflete de oameni sunt un zeu!
Cu egoism eu rog o lume-ntreagă:
Nu mă lăsaţi să mor ca să mă ştiţi!

Ar trebui să judec totul altfel,
Să scriu pentru-a rămâne apoi cu voi,
Să nu îmi pese de mândria falsă
Ci doar s-aspir la faima de apoi,
De după moarte, după faţa-mi arsă…
Dar vreau să ştiu c-am reuşit
Să mă aduc într-un sfârşit
La nemurire!”

… aşa gândea un mic poet,
Cu atât de multe de aflat,
Cu şi mai multe de-nvăţat
Până s-ajungă înţelept.

Noiembrie 2000


Dovadă
Dumnezeul nu mă lasă
Să schimb eu totul în bine.
Pare-mi-se că nu-i place
Plictiseala rea ce vine.
El se crede totul, totul,
Şi-ar putea, dacă ar vrea
Să încuie şi plictisul
Şi să nască… altceva.
Dar îi place mult să vadă
Cum ne chinuie azi răul.
Crede, poate, Bunul nostru
Că-i cam scurt pentru noi hăul.
Mai avem şi conştiinţa
Nimiciei noastre-amare
Şi ne lasă umilinţa
De a ne topi în soare
Ca un fulg alb de zăpadă
Pe un deget- nu-i dovadă
Că îi place jocul nostru
De-a nebunii efemeri
Ce plutesc uşor în cadă?
„ Ce spectacol, ce splendoare
Joacă oameni pe Pământ!
Ce durere şi ce-i doare!
Merită să-i vezi plângând.
Sunt frumoşi, aşa în lacrimi…
Uite, uite-i cum mă roagă
Să le iert ale lor patimi.
Dacă-ar ştii de fapt plăpânzii,
C-a lor lume mi-este dragă!”

15 iunie 2000


Lucrurile mele

Voi, lucruri, veţi muri cu mine!
Căci numai eu vă simt aşa
Şi v-aţi născut prin viaţa mea,
De simţurile-mi sunteţi pline.

I-aşa de trist, dar nu vă pot salva!
Chiar dacă veţi rămâne-apoi în lume,
Alţi ochi n-or ştii să vă adune
Şi să vă vadă cu privirea mea.

Îmi pare rău că vă voi lua cu mine
Şi-mi pare rău că mă voi lua şi eu,
Îmi pare rău, voi, lucrurile mele,
Că iarbă sunt şi-aşa voi fi mereu.

Ah, viaţă veşnică amară,
Tu nu exişti nici pentru note pline,
Nici pentru cer, nici pentru verzi coline,
Sau apă rece, ori apus de vară.

Şi nu exişti nici pentru el ca geniu,
Sau pentru codru şi comoara lui,
Sau pentru flori, şi fără să spui
Tu nu exişti nici pentru tine!

6 aprilie 2001


Paşte
Suntem atât de mici,
Încât nici nu-i nevoie să ne ierţi!
N-avem valoare. Cu ţigările-ntre dinţi,
Ne ştim giganţi, ne ştii furnici.

Iar te-am cântat în cor
Cu-njurături şi mucuri de noroi.
Ardea un foc, dar doar în ceară nu şi-n noi
Şi de mâncare şi instincte ne-a fost dor.

Iar te-am uitat...
De fapt, noi niciodată nu te-am vrut,
Decât când ca Mare Bun ai apărut,
Deşi doar poate-n noi greşit creat.

Îmi pare rău c-ai râs de noi,
Nici râsete nu merităm,
mici pete negre în noroi,
E vai de noi, e vai de voi!

15 apr 2001

Copacule!
M-aş închide în tine, copac înalt şi tânăr!
Mă văd urcând cu seva, cu iarba şi pădurea
Şi te-aş îmbrăţişa, acoperind cu gura
Durerile-ţi tăcute.

Căci creanga ta mă cheamă să-mi legene povestea,
Aud prin aer vocea-i de leagăn de poveşti
Şi ştiu că-n ea-i un suflet cu care mă priveşti
Legănându-mi ochiul.

Căci frunza ta mă strigă cu vântul la subsoară,
Aud prin mine forma-ţi de parte din Întreg,
Ce cântă dulce somnul cu care eu mă leg
Până la tine.

M-aş închide-n tine, copac înalt şi tânăr!
Mă văd urcând cu seva, cu iarba şi pădurea
Şi te-aş îmbrăţişa, acoperind cu gura
Durerile-mi eterne.

30 apr 2001

Cântec
Pentru ce să te cânt astăzi,
Meriţi tu să fii cântat?
Vai, popor cu faţa neagră,
Ce esenţa ai uitat!
De ce să pictez prin mine
Suferinţa ta de veci,
Cine e de vină oare
Că-n mizerie te-neci?
Cine e de vină, ţară?
(Şi vorbesc cu oamenii)
Că nebunii te omoară
Şi gunoaiele sunt mii?
Suferinţa ta e mică.
De-ar fi mare, te-ai lupta.
Ai uitat a ta poveste
Şi nu voi a te cânta!
N-o să fiu reprezentantul,
Glasul, miilor de beţi,
Epigonilor cei putrezi,
Dar care se simt isteţi!
N-o să mint în poezie,
N-o să-i laud pe ţărani,
Căci şi ei pierdut-au firul,
omorându-se pe bani.
N-o să judec societatea...
Nici măcar... e fără rost!
Oricum nu-nţelege nimeni
Şi ce-a fost mai bun, a fost!
Şi tot nimeni a-nţeles.
Astfel, oameni buni şi scurţi,
N-o să cânt, căci aţi surzit
Şi-ascultaţi numai de burţi.
Despre burţi eu n-o să cânt,
C-or să intre în mormânt.

11 mai 2001


1998(15 ani)

SunetPătrund în gânduri şi m-afund
Şi nu mai pot să ies,
Căci e prăpastie fără fund
Şi Sunetul e des

Şi cad şi strig, dar nu m-auzi,
Se pare că nu vrei,
Lovesc în cale pereţi cruzi
Ce mă atrag spre ei.

Încerc să urc, dar nu mă lasă!
Şi simt durere multă.
Ei mă strâng tare-n al lor plasă,
Cruzimea lor e cruntă

Şi vreau să ţip, dar mă opresc.
Nu pot s-aud nimic.
Nu pot acum să-ţi mai vorbesc,
Iar spaţiu-i mult prea mic.

Într-un târziu, aud lumină
Ce cade-n jos... şi plâng.
I-aud căderea-i pură, plină
Şi mă jupoaie-un gând.

Întind o mână către ea,
Mi-alunecă uşor,
Şi încă-o dat', privind-o aşa,
Mă prăbuşesc şi mor.

Clipă
Totu-i frig, dureri deşarte,
Oameni scurţi şi carne crudă.
Parcă mor, dar numai tremur,
Pielea mea se strânge udă.
Ţipă, cad , lovesc şi iartă,
Trece totul, vine noaptea...
Şi-am lăsat nimic în urmă,
Numai chin şi nopţi uitate,
Şi trăind o clipă, poate,
Ne gândim la veşnicie.
Oase, pietre, case goale,
Plânge lumea... şi te uită.
Pentru-o clipă-ai purtat ţoale,
Peste alta ţi le-aruncă.
Şi-s deşarte clipe, oameni,
Şi ni-i frig, ni-i cald, cui pasă?
Că de dus ne ducem sigur.
De ce ceri o casă, masă?
De ce să te chinui viaţă
Şi să-i chinui şi pe alţii,
Cu ce drept ne naştem toţi,
Atârnând de-un fir de aţă?
Şi n-aştept răspuns la totul
Ci trăiesc şi sufăr chinuri
Şi deşert îmi pare locul
Unde scriu prostii, suspinuri.

19 feb. 1999

Moarte
O clipă eşti şi-apoi nu eşti!
Iar urmele ţi-s oase moarte,
Simţi carnea cum se scurge-n parte.
Atunci gândeai... nu mai clipeşti.
Cu viermi, gândaci şi lemnul putred
Respiri. Şi flori îţi cresc pe zbor,
Ochii s-usucă-n trupul umed,
Iar gura râde în nămol.

Mi-e teamă că n-o să-mi mai fie,
Mă doare căci se va opri.
O-nfrunt, mă lupt, dar cu tărie
Ştiu: chiar azi voi adormi.
Şi-aş vrea să fie lin, uşor,
Să simt c-alunec, să nu doară
Pe tata, mama, el... că mor
Şi că ne-am întâlnit în gară.

Poate-o să uit de toţi, de el,
De nopţi, de zile, de-un inel,
De chin, suspin, iubire, cânt,
De dor, de ducă, flori din vânt...

De şcoală, casă... gând sublim!
Poate-o să uit că l-am gândit,
C-am fost un praf mai fericit.
M-a spulberat, m-a risipit.
În chinul aspru de venin,
Speranţa-mi e o cruce mare.
Şi de n-o fi, n-o să mai ştiu!
Să mulţumiţi voi că nu doare!

14 dec. 1999