Aşa scriam...

Replica

1 ianuarie 2001


-Luceafăr dulce ce luceşti
Pe bolta nopţii mele,
De ce-aşa rece mă priveşti
Şi-mi spui cuvinte grele?

Sunt doar un om şi-abia-nţeleg
Ce sufletul îmi spune.
Abia pricep... Şi tot ce neg
Azi, mâine-s bune.

Zicând aşa, se depărtă
De tânărul ce doarme,
Cu pieptul trist ea respiră
Suspinele să sfarme.

-Hyperion, ştiu că m-auzi!
Tu nu-nţelegi nimica?
Nu vreau acum ca tu să scuzi...
Sau eu. Sau s-alung frica...

Nu poţi! Nu pot nici eu... Nici tu
Să schimbi din carne spirit,
Şi nu că nu vreau am spus nu,
Ci poate-aşa mi-i ursit.

Eu nu-l iubesc pe Cătălin
Cum te iubesc pe tine,
Ci numai trupul mi-l alin
Şi fug de dor, de mine!

Luceafărul se-ntoarse brusc,
Cu lacrimi vechi, amare
Şi o privi cu chin nespus
Şi se-aruncă în mare...

Ea, tremurând, îl aşteptă
Iar, el să se coboare,
Cu vălul lung se-nfăşură
De teamă şi răcoare.

El apăru cum numa-n vis
Un geniu se arată,
Cu ochii mari şi părul nins
Şi trist ca niciodată.

-Căci ce-am văzut mie de ajuns!
Eu am crezut în tine...
Tu... altceva tu mi-ai cerut
Strigând atunci la mine.

De ce te-ai ridicat din nou
Să-mi amăgeşti simţirea,
Când, clar, văzut-am braţul tău
Dând înapoi iubirea?

De ce mi-ai mai cerut să plec
Şi să devin ca tine,
Dacă ştiai că totu-i sec
În ce urma... şi vine...

De ce nu m-ai lăsat acum
Ca să rămân departe?
-Pentru că trebuia să-ţi spun
'Nainte de-a mea moarte!

Iubirea pentru tine-i tot
Ce-n seamnă puritatea
Şi aş veni, numai să pot
S-ating eternitatea!

Ce simt eu pentr-un muritor
E natural şi putred
Şi crudă sunt, da'n viitor
Alt el-mi va fi în suflet.

Tu eşti din altă lume, da!
Şi tu iubeşti eternul,
Dar eu sunt mică-n faţa ta,
În mine e Infernul...

-Ce vrei să spui tu, Cătălina,
Ce vorbe-s astea toate?
-Nu-asupra mea e pusă vina,
Ci vina e în toate!

Niciunul din noi n-a ştiut
De la-nceput să vadă...
Şi amândoi am fost ursiţi
În lumea sa să cadă.

Vei fi mereu, Hyperion,
Căci te iubesc de-o viaţă,
Tu eşti iubirea-adevărată,
Restul e numai gheaţă!

Zicând aşa, se-ntoarce-alene
La tânărul ce doarme,
Cu pieptul greu, ea respiră
Suspinele să farme.

Şi adormi cu gândul dus
La viaţa ei prea scurtă,
Iubind Luceafărul de Sus
Ea se simţea măruntă.

-Trăind în cercul vostru strâmt,
Nimic nu mă petrece,
Ci eu, în lumea mea, mă simt
Nefericită, rece.



Flirt
Te privesc, te admir, te contemplu.
Impresionante lucruri m-aprind.
Când tremur în marele-ţi templu,
Suflând în durere, mă mint.
Un strat de ciudată cenuşă
Pluteşte pe cerul deschis.
Noi doi ne-amăgim des, din uşă,
Cu-un suflu ce-abia e permis.
Stropi vechi, motorină şi clor
Mă ard. Mă alină cuvinte,
Dorinţa-mi le prinde din zbor
Şi venele roşii le-aprinde.
Trei gratii înalte, din pietre
Mă spânzur-aiurea de-un tei,
M-aş rupe de ele cu sete,
Lipseşte doar setul de chei.
Târându-mă-n ape şi ceaţă,
În cuşcă... aud fumul greu.
Zgâriind cu purtarea-ţi pe faţă,
Întuneci, zâmbind, drumul meu.
Şi pleci. Înainte ai totul.
Mocirlă-i în ceas şi în geam.
Clădit din mocirlă, cu cotul,
Încerc mizerabilul ram...

14 aug 2000

Revoltă
Ai rupt bucăţi din mine
Şi le-ai lăsat în urmă
Să le culeagă alţii
Cu simţul lor de turmă.

M-ai luat din mine, Doamne,
Şi datu-m-ai la pietre,
Să mă ucidă păsări
Cu ciocurile drepte.

M-ai rupt în multe, Doamne,
Şi m-ai înstrăinat,
Cu zâmbetul pe buze
De mine ai uitat.

Şi m-ai adus în lume,
Cu ochiul m-ai legat,
Şi-am realizat, Stăpâne,
Că-s goală... Şi-am uitat.

aug 2001


Vechime inedită
Te ştiu de-un timp şi-mi pare
Că te cunosc de-un ceas,
Dar gura ta şi ochii
Mi-aduc aminte, parcă, de ieri,
De-un bun rămas.
Te-am mai văzut eu, totuşi,
Şi prea te ştiu, prea bine!
Cu gura ta, cu ochii
Alunecând pe mine.
Te ştiu din altă viaţă,
Mi-erai probabil trupul.
Căci te urăsc cum numai
Pe mine,-o biată carne,
Eu aş putea ucide,
C-o vorbă sau privire.
Şi mi-e prea drag de tine
Să te primesc cu-uimire.
Te-aştept cu foc în minte,
Cu foc în ochi şi-n piele,
Te recunosc o clipă,
ne pierdem printre ele
Şi-uităm că mâine, sigur,
Rămânem doar cuvinte.

29 mai 1999

Mă sprijin de tocul uşii. Chiar dacă se va întoarce spre bucătărie nu mă va observa pentru că ţin afară doar fruntea şi ochii, pregătită să mă retrag imediat ce aş simţi că s-ar putea uita.
În faţa unei imense combine muzicale îşi agită braţele, dirijând o orchestră imaginară. Ascultă Beethoven, Simfonia a V-a, partea a 1-a, şi exagerează. Scutură capul în toate direcţiile, pare că se va rupe în mii de bucăţele. Cere viorilor mai multă virtuozitate.
Apoi, uşor, şopteşte"piano", pregăteşte un forte şi...
Dansează... Mă retrag cu totul în bucătărie şi îmi acopăr gura cu palmele. Doamne, oare ce s-ar întâmpla dacă m-ar vedea aici?
Tot cu gura acoperită de palmele-mi transpirate, mă întorc, scot iar puţin capul în afara tocului uşii şi îl găsesc dirijând un dialog fascinant. Braţele lui par să dea naştere sunetelor cu forţa creatoare, am impresia că întreg trupul lui recompune Simfonia... Fiecare celulă a sa cântă, fiecare moleculă e acolo, cu Beethoven. Probabil că orchestra noastră nu ştie să-l bucure aşa cum face cea de pe CD.
Urmează un moment sublim. Totul creşte, creşte, creşte, creşte... Apogeul! Toţi muşchii i se încordează, din braţe aproape că ies flăcări... Respiră cu zgomot şi strigă: cântaţi, cântaţi!
Îmi tremură picioarele pentru că sunt fascinată de el şi de prima parte a Simfoniei a V-a pe care n-am ştiut niciodată să o ascult.
Nu oboseşte. Spatele lui e foarte... M-aş apropia de el şi l-aş săruta pe tot spatele, mi-aş înfige unghiile în carnea lui transpirată... Discută cu corzile acum şi cu clarinetiştii. Îi pregăteşte pentru un nou fortissimo... Acum e punctul culminant! E greu de înţeles pentru ignoranţi ca şi mine, dar el e exact acolo! El e în muzică, în mijlocul sunetelor, e stăpânul lor, e sclavul lor, e frumos! E atât de frumos! Un bărbat care învinge efemerul, aruncându-se cu întreaga lui fiinţă în mijlocul sunetelor, contopindu-se cu întreg Universul prin ele! Sunt aşa de fericită că pot simţi, chiar dacă de departe, comuniunea lui cu Infinitul! Atât de sus îl simt, îl văd, îl aud! E în altă lume şi eu am puterea să înţeleg...
Se mişcă încontinuu şi dirijează faimoasa lui orchestră imaginară. Toată lumea îl ascultă, toată lumea cântă Beethoven. Totul e trepidant, ritmul e alert, şi el gâfâie şi dirijează şi simt cum trăieşte şi-l văd cum respiră prin note şi prin Beethoven.
Gata. S-a oprit. S-a terminat. Mă sprijin de perete şi îmi iau mâinile de la gură. Respir şi eu foarte repede, ca şi cum aş fi fost el. Mă doare întreaga mea fiinţă care a privit Infinitul prin el. Îmi şterg sudoarea de pe funte şi închid ochii. Încerc să refac întâlnirea mea cu Absolutul prin întâlnirea lui cu Beethoven. Las să-mi cadă geanta şi mă îndrept spre sufragerie. E în picioare, cu faţa către mine, exact în locul de unde a dirijat, cu ochii închişi, ascultând parcă aplauzele... Dar, nu! Nu aplauze ascultă el, ci poate chiar pe compozitor... Îi vorbeşte! Cei care aplaudă nu ştiu de ce, ei nu ştiu ce a văzut el prin sunete, bătăile din palmele lor trecătoare nu au nicio importanţă. Stă cu braţele pe lângă corp şi cu capul ridicat, ochii sunt tot închişi, ca pentru o rugăciune. Încerc să nu-l rup de acolo. Dau să mă întorc, dar mă simte. Deschide ochii şi se uită la mine deloc speriat. Mă priveşte de parcă ar fi ştiut că fusesem acolo. Că eram acolo. N-am curaj să spun ceva pentru că privirea lui mă ţine nemişcată. Sunt amorţită şi nu pot nici măcar să-i zâmbesc. Aştept, într-un fel, să se rupă odată de ceea ce atinsese, pentru că pare încă în transă. Poate că nici nu mă vede. Continuă să mă privească.
-Vino lângă mine!
Mi-o spune atât de natural, încât mie mi s-a părut mai degrabă că nici măcar nu şi-a mişcat vreun muşchi şi că eu de fapt auzisem asta în gând. Cel mai puternic cutremur care s-a pomenit vreodată pe lumea asta îmi zguduie întreg corpul. Creierul meu retransmite tot felul de senzaţii dureroase, pe măsură ce analizează informaţia primită... Gura îmi e încleştată şi nu îmi pot imagina cum arată faţa mea. Am pierdut controlul muşchilor feţei, picioarelor, mâinilor şi mă simt închisă în mine, neputând să răzbat afară şi să mă observ, să mă controlez, să pot face ceva, orice! Niciunul din noi nu se mişcă. Legătura dintre cele două lumi a fost făcută. Cuvintele lui au lipit două continente, au spart în mii de valuri oceanele. Aş vrea să îi recit ceva din Nichita Stănescu, dar nu pot vorbi. El înţelege că nu mă pot mişca şi se apropie. Respir din ce în ce mai greu... Îl revăd dirijând, îi revăd spatele în care mi-aş înfige unghiile şi închid ochii exact în momentul în care îmi atinge faţa. Mă trage spre el, mă lipeşte de el, îmi mângâie spatele şi pentru că tocmai m-am clătinat, mă ia în braţe. Are gustul Infinitului. Sărut Absolutul!