Poezii

Experienţă
Vin de undeva din tăcere
M-am rupt de ea şi prin cădere
Am ţipat!
Mi s-a dat un înveliş
Care creşte-n şoapte, şi zâmbind pieziş
S-a uscat.

Am văzut, am auzit, am simţit
Cu doi ochi, urechi şi pipăit...
Dar simplu!
Mai simplu probabil decât ieri,
Când frunză, şi vântul din seri
Eram, să-l umplu.

Dar nu puteam vorbi
Şi nu puteam iubi
Ca şi pom!
Mi-a oferit Lumina
Plimbarea prin Grădina
Unui om.

Tot o bucată din materie(mai) sunt.
Biodegradabilă şi din moale pământ
Rămăsesem...
Dar ce experienţă
Şi câtă esenţă
Concentrasem!

Un verb la trecut
Prin mine-a trecut
Şi Tot e acum!
Nu e timp şi cer,
Nu e pat, şi zbier
Căci nu vreau alt drum!

Mă-ntorc în tăcere,
Mă rup de ţipăt şi prin cădere
Tac.
Mi se dă înveliş,
Egal cu sine şi... piezis

Tac…

Dialog dimineaţa
Mă aşez lângă mine şi mă-ntreb:
-Ce eşti tu şi pentru ce?
Mine însămi râde, agitând un verb.
-E aşa de simplu, tu de ce nu vezi?

Mă uit împrejur şi nu văd nimic.
Sunt doar eu şi cu mine.
-Ce să văd aici? Nu-nţeleg! îi zic.
Mine nu mai râde, mă priveşte-adânc.

-Creată sunt de-o simplă minte
Şi adevărul nu îl ştiu,
Pot doar s-analizez cuvinte
Cu-n singur ochi, iar el e viu...

-Ce rost au toate vorbele-astea?
O-ntreb, ducând mâna la frunte.
-Tu ştii ce cred?-Nu, îi răspund,
Ai face bine să-mi explici!

-Cred că eşti superficială!
-Mda, eu te-am creat! Mine râde.
Ea crede că-mi e superioară.
-Nimic decât instincte şi luturi hâde...

-Nu profunzimi?
-Începem să vorbim ca Iona...
-Încep să-l înţeleg... Nu adâncimi?
Mi-e teamă. De destin, de acceptarea-i,

Că am să plec
Şi-o să te iau cu mine,
Că nu sunt făcută din tine,
Ci din simple substanţe.

Că sunt doar pentru a menţine ritmul
Naturii şi circuitul ei inconştient...
Că mor, şi-o să uit de prezent,
Că nu las nimic omenirii.

- Ce rost au toate vorbele-astea?
Mă-ntreabă, ducând mâna la frunte.
-Tu ştii ce cred? -Nu!, îmi răspunde.
-Te rog să-mi spui!

-Cred că suntem pregătite!

22 aprilie 2001


Părerea voastră despre mine
Părerea voastră despre mine
Durează-atât cât mă priviţi.
Se pierde-apoi în umbra clipei,
Asupra ei voi reveniţi
Când mulţumiţi sunteţi de sine.

Părerea voastră despre mine
Se pierde-atunci când mă uitaţi,
Secunda ce-mi măsoară firea
S-evaporă când v-adunaţi
Din gânduri despre felu-mi pline...

Părerea voastră despre mine
Durează-atât cât duraţi voi!
Ce rost au gândurile voastre
Dacă au forma unei ploi
Ce nu ajunge pân' la mine?

Ah, în sfârşit am înţeles
Cât de puţin contează gândul
Unui netrebnic trecător
Care slujeşte doar pământul
Fără să aibă de ales!

Nu mă mai tem de ochiul vostru,
De gura voastră nu mă tem!
Sunteţi la fel ca mine, oameni!
Atât de mici... Şi vă îndemn,
Altundeva s-arătaţi talentul vostru.

iunie 2001


Nimic nou
Nimic eu aduc nou în poezia mea.
Redau doar, simplu, iarăşi, cum se trezeşte-un om,
Cum din lumină chioară, şi putred vechiul somn,
Doi ochi s-aprind speriaţi, puplila fiind prea grea.

Şi-ntreb la nesfârşit de-aceleaşi taine-ascunse,
Descoperite poate prin moarte de poeţi,
Încerc spre maluri albe să relansez săgeţi,
Dar îmi lipseşte arcul în care-ar sta pătrunse.

Şi să mă ierte versul că-l rup din cuibul lui
Să-l trec aici, în grabă, fără să pot mai mult,
Fără să vreau să-l apăr de simplul meu tumult,
Fără să-l fac să sune ca ţipătul de cui.

Poetul să mă ierte că îndrăznesc a scrie
În forma cea mai simplă, ce el lucra din greu,
Şi să mă ierte viaţa că-mi par un semizeu,
Când sunt în ea o pată, fără sclipiri, doar vie.

mai 2001

Întreg
Sunt doar bucăţi din voi,
Aruncate de unii, lepădate de alţii!
Le-aţi adunat fără să ştiţi, pe toate,
Într-un colţ... ca pe rufele murdare,
Sau jucăriile de care v-aţi plictisit.
Unii dintre voi le-aţi pus una peste alta,
cu grijă,
Aşa cum aţi învăţat ani de zile...
Mă întreb, pe bună dreptate,
Dacă măcar a mia parte din mine
Îmi aparţine în vreun fel,
Dacă exist şi eu fără voi,
În toată fiinţa mea?

octombrie 2002

La Bacovia acasă
Mă macină o tristeţe
Pustie, tăcută, înfrigurată.
Citesc Bacovia şi se adânceşte
Când moare la el bolnava fată.

Atât de negru e decorul lui
Şi mă absoarbe-n târgul negru,
Cu corbi şi plumb aruncă peste mine,
În mine totul nu-i integru.

Morbid e decorul lui George,
Şi numele lui e morbid,
Sinistrul oraş de mizerie,
M-atrage cu forţa-i de vid.

El cântă, descânt-o obsesie,
A mea-i, deşi-i doar a lui,
Cu umeda carte vorbeşte
Cu mine, bătută-ntr-un cui.

Şi nu mă salvează, ştia...
Dar scrie, mă scrie furios,
Şi sumbru-i tot versul cel negru
Din cartea cu titlul ei ros.

Adânc, mai adânc, mă cufund
În târgul lui negru şi umed,
Şi frigu-mi-îngheaţă-o minune,
Cu sufletul lui mă confund.

15 noiembrie 2000